Nr. 1491/563/III-5/2015                                                                                   24 iunie 2015

Recurs în interesul legii expediat la ÎCCJ la 24 iunie 2015

    Către,

               PREŞEDINTELE  ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În conformitate cu prevederile art. 514 din Codul de procedură civilă, formulez prezentul   

RECURS  ÎN  INTERESUL LEGII

În practica judiciară s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în referire la problema de drept vizând „Interpretarea şi aplicarea dispozițiilor art. 141 din Codul muncii, republicat, raportat la art. 8 din Ordonanța Guvernului nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piață, republicată, respectiv dacă fapta angajatorului, de a desfășura activităţi de comercializare cu amănuntul a produselor nealimentare în punctele de lucru din centrele comerciale, în zilele de sărbători legale prevăzute de art. 139 alin. (1) din Codul muncii, republicat, întrunește elementele constitutive ale contravenției prevăzute de art. 260 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, republicat, atunci când angajatorul şi-a îndeplinit obligațiile prevăzute de art. 142 din acest act normativ”.

I. Astfel, într-o opinie s-a apreciat că fapta angajatorului de a desfășura activităţi de comercializare a produselor nealimentare în punctele de lucru din centrele comerciale în zilele de sărbători legale nu întrunește elementele constitutive ale contravenției prevăzută de art. 260 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, republicat.

În acest sens s-a reținut că potrivit art. 139 alin. (1) din actul normativ precizat, zilele de sărbătoare legală în care nu se lucrează sunt 1 şi 2 ianuarie, prima şi a doua zi de Paști, 1 mai, prima şi a doua zi de Rusalii, Adormirea Maicii Domnului, 30 noiembrie/Sfântul Apostol Andrei cel Întâi chemat, Ocrotitorul României, 1 decembrie, prima şi a doua zi de Crăciun, două zile pentru fiecare dintre cele 3 sărbători religioase anuale, declarate astfel de cultele religioase legale, altele decât cele creștine, pentru persoanele aparținând acestora.

Potrivit art. 142 din Codul muncii, salariaților care lucrează în unitățile prevăzute la art. 140, respectiv unității sanitare şi de alimentație publică, precum şi la locurile de muncă în care activitatea nu poate fi întreruptă datorită caracterului procesului de producție sau specificului activității, prevăzute la art. 141, li se asigură compensarea cu timp liber corespunzător în următoarele 30 de zile.

În cazul în care, din motive justificate, nu se acordă zile libere, salariații beneficiază, pentru munca prestată în zilele de sărbătoare legală, de un spor la salariul de bază ce nu poate fi mai mic de 100% din salariul de bază corespunzător muncii prestate în programul normal de lucru.

Interpretând sintagma „specificul activității" care nu este definită de Codul muncii, prin prisma contextului social şi economic existent, s-a apreciat că aceasta privește o serie largă de unități şi locuri de muncă, respectiv cele din transporturi (aeriene, navale, terestre), telecomunicații, domeniul sanitar şi de asistență socială, al aprovizionării populației cu gaze, energie electrică, apă, căldură, alimente, comerțul cu amănuntul şi de deservire a populației, din această ultimă categorie făcând parte magazinele, centrele comerciale, restaurantele.

Mai mult, activitatea unui centru comercial tip hipermagazin este reglementată de dispozițiile art. 8 din Ordonanța de Guvern nr. 99/2000, potrivit cărora structurile de vânzare cu amănuntul şi cele în care se prestează servicii de piață pot fi deschise publicului în toate zilele săptămânii, prin urmare şi în zilele de sărbători legale, cu respectarea prevederilor Codului muncii privind durata timpului de muncă, a repaosului săptămânal, compensarea cu zile libere sau în bani.

În aceste condiții, angajatorul trebuie să facă dovada îndeplinirii obligațiilor prevăzute de art. 142 din Codul muncii, republicat. (Anexa I)

II. Într-o altă opinie, s-a considerat că activitatea de comercializare a produselor nealimentare, în zilele de sărbători legale, întrunește elementele constitutive ale contravenției prevăzute de art. 260 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, republicat, indiferent dacă angajatorul şi-a îndeplinit obligațiile prevăzute de art. 142 din același act normativ, acest din urmă aspect fiind avut în vedere doar în ceea ce privește individualizarea sancțiunii aplicate.

S-a reținut că potrivit prevederilor art. 141 din Codul muncii, dispozițiile art. 139 din același act normativ nu se aplică în locurile de muncă în care activitatea nu poate fi întreruptă datorită caracterului producției sau specificului activității.

Or, pentru activitatea de comercializare a produselor nealimentare nu se verifică niciuna din ipotezele avute în vedere de legiuitor prin art. 139, mai sus citat.

Argumentul referitor la necesitatea deservirii populației nu poate fi primit în condițiile în care legiuitorul însuși, ținând seama de necesitatea aprovizionării populației în zilele declarate sărbători legale, a prevăzut o altă excepție de la regula instituită prin art. 139 din Codul muncii, excepție care, însă, nu este incidentă. Astfel, conform dispozițiilor art. 140 din același cod, pe durata sărbătorilor legale, prin hotărâre a Guvernului se stabilesc programe de lucru adecvate pentru unitățile sanitare şi pentru cele de alimentație publică, în scopul asigurării asistenței sanitare şi respectiv a aprovizionării populației cu produse alimentare de strictă necesitate.

Pe de o parte, textul circumstanţiază obiectul unui astfel de act normativ - în ce privește unitățile de alimentație publică – numai la cele care comercializează produse alimentare de strictă necesitate, iar pe de altă parte, o atare hotărâre de guvern este ex lege obligatorie pentru toți angajatorii, fie că sunt persoane juridice de drept privat, fie de drept public.

Raportat la caracterul imperativ al dispozițiilor art. 139 din  Codul muncii, republicat, precum şi la dispozițiile art. 38 din același act normativ potrivit cărora salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, rezultă că orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.

Argumentul că s-au acordat zile libere corespunzătoare şi/sau sporul cuvenit pentru cei care desfăşoară activitate în zilele de sărbătoare legală, nu poate fi primit, întrucât, aceste modalități de compensare a activității desfășurate în zilele de sărbătoare legală au fost reglementate numai pentru categoriile de unități prevăzute la art. 140 şi art. 141 din Codul muncii, republicat, respectiv unități sanitare, de alimentație publică sau cu activitate în care procesul de producție nu poate fi întrerupt, nu şi pentru comercializarea produselor nealimentare.

Această activitate nu este una indispensabilă ori care să nu sufere amânare şi împrejurarea că, dată fiind sărbătoarea legală, există un flux ridicat de clientelă care ar putea beneficia de acest timp liber pentru achiziționarea unor produse nu poate prezenta nicio relevanță.

Totodată, fiecare comerciant trebuie să-şi stabilească orarul de funcționare, conform art. 8 din Ordonanța Guvernului nr. 95/2000, cu respectarea prevederilor înscrise în legislaţia muncii.

De asemenea, nici eventualul acord al angajaților privind prestarea activității în zilele de sărbătoare legală nu poate fi luat în considerare, decât sub aspectul individualizării sancțiunii aplicate. (Anexa II)

Apreciez primul punct de vedere ca fiind în litera şi spiritul legii, pentru următoarele considerente:

Prin art. 260 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, republicat^[1], cu modificările şi completările ulterioare este sancţionată contravenţional fapta angajatorului de a încălca prevederile art. 139 şi art. 142 din acelaşi cod.

Art. 139 alin. (1) din Codul muncii, republicat enumeră zilele de sărbătoare legală, cu caracter laic şi religios, iar în alin. (2) al acestui articol se arată că acordarea zilelor libere se face de către angajator.

Art. 140 din același cod dispune că: „Prin hotărâre a Guvernului se vor stabili programe de lucru adecvate pentru unitățile sanitare şi pentru cele de alimentație publică, în scopul asigurării asistenței sanitare şi, respectiv, al aprovizionării populației cu produse alimentare de strictă necesitate, a căror aplicare este obligatorie”.

Totodată, în conformitate cu prevederile art. 141 din Codul muncii, republicat: „Prevederile art. 139 nu se aplică în locurile de muncă în care activitatea nu poate fi întreruptă datorită caracterului procesului de producție sau specificului activității”.

Prin art. 142 alin. (1) şi (2) din același cod sunt prevăzute măsuri de compensare a muncii prestate de angajat în zilele de sărbători legale, în unitățile prevăzute de art. 140 şi în locurile de muncă prevăzute de art. 141 prin: compensarea cu timp liber corespunzător în următoarele 30 de zile şi, în subsidiar, în măsura în care compensarea cu timp liber corespunzător nu este posibilă, din motive justificate, prin plata unui spor la salariul de bază, ce nu poate fi mai mic de 100% din salariul de bază corespunzător muncii prestate în programul normal de lucru.

Din interpretarea sistematică a acestor dispoziții legale, rezultă că, de regulă, pe durata sărbătorilor legale, salariații nu prestează activitate, dar legiuitorul a instituit şi excepții de la această regulă generală.

O primă excepție este prevăzută de art. 140 din Codul muncii, republicat care se referă la unitățile sanitare şi la cele de alimentație publică. În aceste cazuri, în scopul asigurării asistenței sanitare şi, respectiv, a aprovizionării populației cu produse alimentare de strictă necesitate prin hotărâre a Guvernului, se stabilesc programe de lucru adecvate[2], salariaților asigurându-li-se compensarea cu timp liber sau sporul de cel puţin 100% din salariul de bază, conform art. 142 din Codul muncii.

Alte excepții au fost instituite prin art. 141 din Codul muncii conform căruia, dispozițiile care stabilesc zilele de sărbătoare legale nu se aplică în locurile de muncă în care activitatea nu poate fi întreruptă datorită caracterului procesului de producție sau specificului activității.

Codul muncii nu definește cele două sintagme utilizate - „caracterul procesului de producție” şi „specificul activității”, lăsându-se astfel posibilitatea ca, pe măsura diversificării activităților sociale şi economice, a dezvoltării tehnologiei, norma să primească o aplicare suplă, adaptată realităților societății la un moment dat, fiind îndeobște admis că o redactare limitativă ar putea conduce la o rigiditate excesivă în aplicarea acesteia[3]. 

În literatura de specialitate s-a arătat că, în mod tradiţional, prin sintagma „caracterul procesului de producţie” sunt avute în vedere unităţile sau locurile de muncă cunoscute sub denumirea generică „cu foc continuu”, adică acelea care deţin instalaţii, utilaje ori maşini cu grad ridicat de pericol în exploatare, respectiv fabricile, uzinele, secţiile, sectoarele, atelierele sau alte compartimente de producţie similare care au în dotare astfel de mijloace[4].

Totodată, s-a arătat că sintagma „specificul activităţii” priveşte o gamă largă de unităţi şi locuri de muncă şi anume cele din transporturi aeriene, navale, terestre, telecomunicaţii, domeniul sanitar şi de asistenţă socială, al aprovizionării populaţiei cu gaze, energie electrică, apă, căldură, alimente, comerţul cu amănuntul şi de deservire a populaţiei (magazine, mall-uri, restaurante, etc.)[5].

La această concluzie se ajunge şi în urma coroborării cu prevederile            art. 8 din Ordonanţa de Guvern nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă republicată^[6], cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora: „Structurile de vânzare cu amănuntul şi cele în care se prestează servicii de piaţă pot fi deschise publicului în toate zilele săptămânii. Fiecare comerciant îşi stabileşte orarul de funcţionare cu respectarea prevederilor înscrise în legislaţia muncii şi cu condiţia respectării reglementărilor în vigoare privind liniştea şi ordinea publică, şi în conformitate cu solicitările autorităţilor administraţiei publice locale privind continuitatea unor activităţi comerciale sau de prestări de servicii, în funcţie de necesităţile consumatorilor”.

De asemenea, prin punctele 6 şi 7 din Normele metodologice de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă, aprobate prin Hotărârea de Guvern                             nr. 333/2003^[7] s-a prevăzut că:

„6. Pentru continuitatea unor activităţi comerciale sau de prestări de servicii, în funcţie de necesităţile consumatorilor, Consiliul local poate stabili orare de funcţionare prin regulamentele elaborate pentru exercitarea activităţilor de comercializare în zone publice.

7. În cazul centrelor comerciale, orarul de funcţionare este stabilit de administratorul centrului, în funcţie de necesităţile consumatorilor şi cu consultarea comercianţilor care îşi desfăşoară activitatea în acestea”.

Prin urmare, interpretând sintagma „specificul activităţii” conţinută de art. 141 din Codul muncii, republicat prin prisma actualelor condiţii socio-economice şi raportat la conduita consumatorilor, se poate observa că activitatea de comercializare a produselor nealimentare în centrele comerciale prezintă un caracter specific şi poate fi circumscrisă situaţiilor de excepţie instituite prin această normă legală în care nu sunt aplicabile prevederile              art. 139 din acelaşi cod.

Însă, în această situaţie, angajatorul este obligat să acorde salariatului drepturile prevăzute de art. 142 din Codul muncii, republicat, prin compensarea muncii prestate în zilele de sărbători legale cu timp liber corespunzător sau, în subsidiar, prin compensarea bănească prevăzută de lege.

În acest sens poate fi interpretat şi aplicată şi sintagma „cu respectarea prevederilor înscrise în legislaţia muncii ” din art. 8 al Ordonanţei Guvernului              nr. 99/2000, republicată.

Consider că în această modalitate de interpretare şi aplicare a legii este asigurat un just echilibru între situaţiile obiective care impun continuitatea activităţii comerciale în zilele de sărbători legale, astfel încât aceasta să răspundă necesităţilor consumatorilor şi imperativul respectării drepturilor prevăzute de lege în favoarea salariaţilor şi a măsurilor de protecţie a acestora.

Aplicând aceste consideraţii de principiu asupra conţinutului constitutiv al contravenţiei prevăzută şi sancţionată de art. 260 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, republicat, se observă că elementul material al acestei contravenţii (verbum regens) este reprezentat, pe de o parte, de conduita omisivă a angajatorului de a nu acorda salariatului zilele de sărbători legale, atunci când caracterul procesului de producţie sau specifiul activităţii nu justifică prestarea muncii în aceste zile şi, pe de altă parte, de a nu acorda compensările prevăzute de art. 142 din acelaşi cod, atunci când circumstanţele obiective indicate în precedent au impus sau, după caz, au justificat prestarea muncii în aceste zile.

Or, în măsura în care specificul activităţii a determinat prestarea muncii în zilele de sărbători legale, nu se poate reţine în sarcina angajatorului săvârşirea acestei contravenţii sub forma încălcării art. 139 din Codul muncii, republicat, ci doar sub forma încălcării art. 142 din acelaşi act normativ, în măsura în care acesta nu face dovada că a acordat salariatului compensarea cu timp liber corespunzător în următoarele 30 de zile sau, după caz, atunci când această compensare nu este posibilă, sporul prevăzut de art. 142 alin. (2) din acelaşi cod, aferent salariului cuvenit pentru luna în care munca a fost prestată în zilele de sărbătoare legală.

În această din urmă ipoteză, atunci când angajatorul căruia îi revine sarcina probei potrivit art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, modificată şi completată raportat la art. 249 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă face dovada că şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de art. 142 din Codul muncii, republicat, fapta sa nu întruneşte elementele constitutive ale contravenţiei prevăzută de art. 260                alin. (1) lit. g) din aceleaşi act normativ.

În concluzie, apreciez că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 141 din Codul muncii, republicat, raportat la art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă, republicată, fapta angajatorului, de a desfăşura activităţi de comercializare cu amănuntul a produselor nealimentare în punctele de lucru din centrele comerciale, în zilele de sărbători legale prevăzute de art. 139 alin. (1) din Codul muncii, republicat nu întruneşte elementele constitutive ale contravenţiei prevăzută de art. 260 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, republicat, atunci când acesta şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de art. 142 din acest act normativ.

*

*                       *

Pentru aceste motive, în temeiul dispoziţiilor art. 517 din  Codul de procedură civilă, solicit admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii.

PROCUROR GENERAL,

Tiberiu Mihail NIŢU

---

[1] Republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011.

[2] În doctrină s-a arătat că textul art. 140 din Codul muncii, republicat circumstanţiază obiectul hotărârii de Guvern doar la unitățile de alimentație publică – numai la cele care comercializează alimente de strictă necesitate, o atare hotărâre de guvern fiind ex lege obligatorie pentru toţi angajatorii nominalizați categorial în acest act normativ, fie că sunt persoane juridice de drept privat, fie de drept public, dar  această ipoteză vizează obligativitatea unităţilor sanitare şi a celor de alimentație publică, de a funcționa după un program de lucru adecvat, stabilit de Guvern.

(I. Tr. Ștefănescu, „Tratat teoretic şi practic de drept al muncii”, Ediția a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 590)

[3] În acest sens, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a arătat în mod constant că una dintre tehnicile tip de reglementare constă în a se recurge mai degrabă la categorii generale, decât la liste exhaustive şi că numeroase legi utilizează, prin forţa împrejurărilor, formule mai mult sau mai puţin precise, în scopul evitării unei rigidităţi excesive şi al adaptării lor la noile situaţii sociale ce se pot ivi, astfel încât interpretarea şi aplicarea unor asemenea dispoziţii depind de practica autorităţilor jurisdicţionale (Rekvényi c/a Ungaria, hotărâre din 20 mai 1999, cererea nr. 25390/94, par. 34-35 şi jurisprudenţa loc. cit.);

[4] Al. Ţiclea – „Tratat de dreptul muncii. Legislaţie. Doctrină. Jurisprudenţă”, ediţia a VII-a revizuită şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 572; 

[5][5] Al. Ţiclea, „Tratat...”, precit., p. 572; Al. Ţiclea, T. Ţiclea, „Sărbătorile legale potrivit Codului muncii” în Revista Română de Dreptul Muncii nr. 8/2013, p. 42;  

[6] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 31 august 2007.

[7] Publicată în Monitorul Oficial nr. 235 din 7 aprilie 2003.