Nr. 1593/C/3309/III-5/2015 23 octombrie 2015

Doamnei

judecător dr. Livia Doina STANCIU

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În referire la adresa nr. 375 din 11 iunie 2015, am onoarea să vă transmit alăturat punctul de vedere formulat de Ministerul Public în problema de drept care formează obiect al dosarului nr. 15/2015 al Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, cu termen de judecată la data de 26 octombrie 2015, privind: „interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România, modificată şi completată cu privire la posibilitatea acordării de despăgubiri rudelor celui vinovat de producerea accidentului, ca urmare a decesului produs din culpa exclusivă a victimei însăși în cazul asigurării de răspundere civilă obligatorie”.

Potrivit actului de sesizare reprezentat de recursul în interesul legii declarat de Colegiul de Conducere al Curții de Apel Alba Iulia, în această problemă de drept s-au conturat următoarele opinii:

I. Într-o primă opinie, s-a apreciat că membrii familiei conducătorului autovehiculului vinovat de producerea accidentului nu beneficiază de despăgubiri de la asigurătorul de răspundere civilă obligatorie ca urmare a vătămării sau decesului acestuia, aceștia nefiind considerați terțe persoane vătămate.

Aceste instanțe au apreciat că din prevederile art. 50 din Legea nr. 136/1995 se înțelege că legiuitorul obligă asigurătorul de răspundere civilă auto (RCA) să acorde despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații săi răspund față de terțe persoane prejudiciate prin accidente de autovehicule, cu excepția cazului în care persoana vătămată este chiar conducătorul autovehiculului responsabil de accident.

În conformitate cu art. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, în caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara autovehiculului care a produs accidentul, cât şi pentru persoanele aflate în acel autovehicul, cu excepția conducătorului autovehiculului respectiv.

În conformitate cu art. 50 alin. (3) din același act normativ se acordă despăgubiri şi în cazul în care persoanele care formulează pretenții de despăgubiri sunt soțul, soția sau persoanele care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului autovehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului.

S-a apreciat că, față de prevederile ar. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, conducătorul auto vinovat nu beneficiază de despăgubiri ca urmare a vătămării sale iar pe cale de consecință nici pentru decesul său nu pot exista beneficiari de daune, indiferent de relația de rudenie a celui care o pretinde.

În ceea ce privește rudele șoferului care a produs accidentul rutier, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, legiuitorul a stabilit că pot primi despăgubiri soțul, soția sau persoanele aflate în întreținerea proprietarului sau conducătorului auto vinovat, cu condiția ca persoanele respective să fi fost ele însele vătămate/decedate în accident, deci să fi fost victime directe ale accidentului, nicidecum să solicite daune în calitate de rude apropiate ale conducătorului auto.

Prin urmare, s-a apreciat că dispoziția a fost inserată în lege tocmai pentru ca aceștia să nu fie excluși de la despăgubire în cazul în care sunt victime directe, având în vedere că sunt rude ale conducătorului auto vinovat de producerea accidentului.

De asemenea, s-a apreciat că pentru antrenarea răspunderii asigurătorului pe temeiul art. 50 din Legea nr. 136/1995 este necesar a se constata existența tuturor elementelor răspunderii civile delictuale ale asiguraților RCA – conducători auto vinovați de accident, or, în cazul decesului conducătorului auto exclusiv vinovat de producerea accidentului, lipsesc elementele răspunderii civile delictuale şi deci nu poate fi antrenată răspunderea contractuală a asigurătorului RCA, răspunderea asigurătorului grefându-se întotdeauna pe răspunderea delictuală a asiguratului, neexistând deci răspunderea asigurătorului în lipsa unei fapte ilicite a asiguratului său.

Cu alte cuvinte, s-a apreciat că pentru a putea fi angajată răspunderea contractuală a societății de asigurare, este necesar ca în prealabil obligația de plată a despăgubirilor să fie stabilită în sarcina asiguratului. Altfel spus, este necesară stabilirea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie pentru a putea fi angajată ulterior răspunderea contractuală a asigurătorului. Numai în aceste condiții şi doar dacă autorul faptului delictual nu a achitat persoanei vătămate cuantumul despăgubirilor la care a fost obligat, asigurătorul urmează a fi obligat a achita contravaloarea despăgubirilor datorate de asigurat în limitele contractului de asigurare.

Având în vedere că șoferul vinovat exclusiv în acel accident nu a săvârșit o faptă ilicită în urma decesului său, s-a apreciat că nu există nicio răspundere civilă delictuală a victimei – autor al accidentului şi, în consecință, nu operează nici răspunderea contractuală a asigurătorului RCA.

Prin urmare, rudele șoferului vinovat nu sunt îndreptățite să beneficieze de despăgubiri de la asigurătorul RCA după decesul acestuia decât în situația în care membrii familiei asiguratului sunt vătămați corporal ori au decedat, fie că au fost pasageri în vehicul, fie că se aflau în afara acestuia, însă aceste daune sunt acordate pentru vătămarea corporală sau decesul lor şi nu pentru vătămarea sau decesul asiguratului vinovat de accident, rudă cu ei.

Un alt argument în acest sens a fost găsit în art. 27 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudiciile produse prin accidente de autovehicule aprobate prin Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor în care sunt enumerate excluderile din categoria riscurilor neacoperite, astfel:

„Asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru:

1. cazurile în care asiguratul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului vinovat nu are răspundere civilă, dacă accidentul a fost produs:

a) într-un caz de forță majoră;

b) din culpa exclusivă a persoanei prejudiciate;

c) din culpa exclusivă a unei terțe persoane, cu excepția situațiilor prevăzute de art. 26 alin. (2) pct. 5;

2. prejudiciile produse bunurilor aparținând conducătorului vehiculului răspunzător de producerea accidentului, precum, şi cele produse ca urmare a vătămării corporale sau decesului acestuia, indiferent cine solicită aceste despăgubiri”.

S-a apreciat că acest din urmă text prevede că asigurătorul RCA nu acordă despăgubiri pentru prejudiciile suferite de conducătorul vehiculului vinovat de accidentul rutier, iar pe cale de consecință, nici rudele acestuia nu sunt îndreptățite să primească despăgubiri pentru decesul sau vătămarea corporală a rudei lor vinovate de accident.

Aceste instanțe au considerat că ar fi absurd să se considere că legiuitorul a avut în intenție, atât prin legea specială, cât şi prin dreptul comun, obligarea asigurătorului RCA să achite cheltuielile de înmormântare ale asiguratului său vinovat de producerea accidentului sau să preia pur şi simplu întreținerea acestuia şi plata daunelor morale ca urmare a suferinței pricinuite de deces, ceea ce ar transforma asigurarea RCA într-o veritabilă asigurare de viață.

Suferința pentru decesul conducătorului auto nu constituie riscul asigurat în sensul Legii nr. 136/1995, în condițiile în care acesta este vinovat de producerea accidentului.

Astfel, s-a arătat că, spre deosebire de asigurările de persoane, legiuitorul a instituit în cazul asigurărilor obligatorii, obligații de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, ca asigurătorul să acopere prejudiciile terților şi nu ale propriei persoane a asiguratului răspunzător de producerea accidentului precum şi moștenitorilor acestuia, cu excepția celor din urmă, dacă au suferit direct vătămări corporale prin producerea accidentului, situație în care ar putea avea calitatea de terți păgubiți ca urmare a faptei delictuale a asiguratului.

II. Într-o altă orientare, s-apreciat că membrii familiei conducătorului vinovat de accident pot beneficia de despăgubiri, aceștia intrând în noțiunea de terțe persoane.

Aceste instanțe au apreciat că potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995 şi art. 26 din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pusă în aplicare prin Ordinul nr. 5/2010 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, asigurătorul are obligația de a despăgubi în baza contractului de asigurare partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul autovehiculului asigurat, indiferent de locul unde s-a produs accidentul, atât în timpul deplasării, cât şi în timpul staționării, indiferent dacă accidentul s-a produs datorită instalațiilor sau dispozitivelor cu care era echipat autovehiculul ori s-a produs din culpa conducătorului auto, inclusiv în cazurile în care la data accidentului, conducătorul auto a condus fără consimțământul explicit sau implicit al asiguratului sau nu este titularul unui permis care să îi dea dreptul să conducă autoturismul respectiv.

Potrivit art. 51 din lege despăgubirile se acordă şi atunci când cel care conducea autovehiculul, răspunzător de producerea accidentului este o altă persoană decât asiguratul precum şi în situația în care autorul accidentului a rămas neidentificat, dacă vehiculul care a produs accidentul este identificat şi asigurat.

S-a reținut că, în asigurarea de răspundere civilă obligatorie, cazul asigurat constă în accidentul cauzator de prejudicii terțelor persoane, indiferent dacă persoana vinovată de producerea accidentului este sau nu identificată şi indiferent că este sau nu chiar persoana asigurată, ceea ce impune un caracter preponderent intuitu rei acestui tip de asigurare, deoarece esenţială este implicarea în accident a autovehiculului asigurat, nicidecum a persoanei asiguratului. Cu alte cuvinte, principala condiție a antrenării răspunderii asigurătorului RCA este aceea ca autoturismul implicat în accident să fie identificat şi asigurat.

S-a arătat că din redactarea clară a textului art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, rezultă că legiuitorul a înțeles să acorde familiei conducătorului vinovat de producerea accidentului o protecție comparabilă cu cea acordată victimelor directe ale accidentului, respectiv dreptul la despăgubiri pentru daunele morale sau materiale acoperite de asigurarea RCA în condițiile în care paguba produsă își are cauza în accidentul produs prin intermediul autovehiculul asigurat.

A considera că dreptul la despăgubiri recunoscut familiei conducătorului auto vinovat de producerea accidentului funcționează numai în ipoteza în care sunt victime directe, respectiv în caz de vătămare corporală sau de deces se aflau în autoturism sau în afara acestuia, conform art. 50 alin. (2) din lege, lipsește de orice finalitate şi efecte conținutul art. 50 alin. (3), deoarece într-o atare interpretare membrii familiei conducătorului auto vinovat au la dispoziție prevederile alin. (2), fără să mai fie necesară o mențiune specială în ceea ce îi privește, fiind victime directe ale accidentului auto.

* *

Apreciez că prima orientare a jurisprudenței este în litera şi spiritul legii, pentru următoarele considerente:

§1. Examenul jurisprudenței atașată sesizării de recurs în interesul legii relevă că în toate cauzele analizate, rudele conducătorului autovehiculului, exclusiv culpabil de producerea accidentului în care acesta a decedat, au solicitat pe calea acțiunii directe puse la dispoziția persoanelor păgubite prin accidente de vehicule, obligarea asigurătorului de răspundere civilă obligatorie la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului moral şi material suferit prin decesul conducătorului autovehiculul asigurat.

Consider că în toate aceste situații, reclamanții, rude ale conducătorului autovehiculului (victimă directă a accidentului, produs din culpa sa exclusivă) se înfățișează ca victime indirecte, iar prejudiciul invocat de aceștia este un prejudiciu prin ricoșeu care, în prezent, își găsește reglementare expresă în art. 1390-1392 din Codul civil[1].

În doctrina şi jurisprudența franceză s-a arătat că prejudiciul prin ricoșeu, constituind consecința daunei încercate de victima primară, reparația sa depinde de condiții aproape identice cu acelea cărora le este supusă reparația daunei principale, pentru că cele două chestiuni sunt strâns legate; prejudiciul prin ricoșeu nu este reparabil decât în măsura în care cel încercat de victima primară este şi el reparabil; cu alte cuvinte, există două victime, dar o singură faptă prejudiciabilă[2].

De aceea, în materie de răspundere civilă pentru accidente de autovehicule, culpa victimei imediate este opozabilă victimei prin ricoșeu şi conform gravității, ea diminuează sau exclude reparația[3].

În aceste condiții, clauza de excludere legală de la plata despăgubirilor instituită prin art. 50 alin. (2) teza finală din Legea nr. 136/1995, modificată şi completată referitoare la conducătorul autovehiculului vinovat de producerea accidentului, victimă directă a accidentului se răsfrânge în mod logic şi necesar asupra rudelor acestuia, victime prin ricoșeu.

Aceasta explică şi rațiunile juridice ce au stat la baza excluderii cuprinsă în art. 27 pct. 2 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, aprobată prin Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor şi, perspectiv art. 27 pct. 2 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, modificată completată[4] .

Aceste clauze de excludere operează în virtutea caracterului legal al asigurării obligatorii de răspundere civilă, drepturile şi obligațiile părților din acest contract, precum şi efectele sale fiind prestabilite prin dispoziții legale imperative.

Pe de altă parte, această distincție corespunde în totalitate art. 49 alin. (1) din lege, text pe baza căruia se determină sfera terțelor persoane păgubite prin accidente de autovehicule şi tramvaie cărora asigurătorul le acordă despăgubiri în baza contactului de asigurare pentru prejudiciile de care asigurații răspund.

Bunăoară, pornind de la determinarea largă a noțiunii de „terță persoană păgubită” în materie de răspundere civilă, în doctrină, s-a precizat nu au această calitate, iar asigurătorul nu datorează despăgubiri în caz de vătămare a sănătății sau moarte în accident a asiguratului şi nici pentru avarierea sau distrugerea bunului asiguratului, inclusiv pentru autovehiculul condus de asiguratul care a provocat accidentul, pe considerentul că asiguratul nu poate avea răspundere civilă față de el însuși, astfel încât asigurarea de răspundere civilă ar fi lipsită obiect[5].

De asemenea, nici conducătorul autovehiculului nu are calitatea de terț păgubit deoarece, fără a avea calitatea de asigurat în terminologia legii, este cuprins în raporturile de asigurare obligatorie de răspundere civilă[6], astfel încât noțiunea de terță persoană păgubită nu este aplicabilă conducătorului auto[7].

Prin urmare, conducătorul autovehiculului exclusiv răspunzător de producerea accidentului sau urmașii lui nu pot obține de la asigurător, în temeiul asigurării de răspundere civilă obligatorie, repararea pagubei suferite[8].

§2.1. Consider că nu se poate susține existența unui drept la despăgubiri pentru persoanele aflate în ipoteza analizată, nici prin raportare la funcțiile şi mecanismul asigurării de răspundere civilă obligatorie.

Bunăoară, în jurisprudența instanței supreme, excluzându-se de plano ideea că răspunderea asigurătorului ar fi o răspundere pentru fapta altuia, un alt caz de răspundere civilă indirectă[9], s-a stabilit că natura juridică a răspunderii pe care şi-o asumă societatea de asigurare prin contractul de asigurare este total diferită de răspunderea pentru fapta altuia şi că asigurătorul nu acționează ca un garant. S-a arătat că în cazul producerii unui accident de circulație având ca urmare cauzarea unui prejudiciu pentru care s-a încheiat contactul de asigurare obligatorie de răspundere civilă, coexistă răspunderea civilă delictuală a celui care, prin fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condițiile reglementate prin Legea nr. 136/1995, modificată şi completată[10].

Ideea că asigurătorul de răspundere civilă nu face o plată pentru făptuitor şi nici alături de acesta, ci își îndeplinește obligația proprie asumată prin contactul de asigurare, el suportând în mod efectiv şi definitiv întregul prejudiciu cauzat din culpa asiguratului, cu excepția cazurilor în care ar putea fi exercitată acțiunea în regres, potrivit art. 58 din Legea nr. 136/1995, situații de excepție şi în care Curtea a acceptat că asigurătorul are un rol de garant al plății despăgubirilor, a fost accentuată şi prin decizia nr. 29 din 16 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secțiile Unite.

Așadar, în cazul asigurării de răspundere civilă, obiectul asigurării, înțeles ca eveniment viitor, posibil, dar incert care amenință bunurile asiguratului sau ale persoanei cuprinse în asigurare (conducătorul autovehiculului, ce ar putea fi ținut, în cazul producerii cazului asigurat, să răspundă direct sau indirect, pe temei delictual, văzându-şi diminuat patrimoniul cu valoarea despăgubirilor datorate terțelor persoane păgubite) constă în chiar despăgubirile datorate ca urmare a răspunderii civile, terțelor persoane. Prin urmare, asigurarea vizează patrimoniul din care ar urma să se plătească despăgubirile pentru repararea unui prejudiciu cauzat unei terțe persoane față de care asiguratul sau persoana cuprinsă în asigurare răspunde potrivit legii civile[11].

De aceea, riscul asigurat în această situație vizează patrimoniul persoanei ce răspunde pe temei delictual şi, ca atare, este ținută la repararea prejudiciului.

Împrejurarea că asigurarea de răspundere civilă obligatorie îndeplinește şi o funcție socială, fiind destinată să protejeze terțele persoane păgubite față de riscul insolvabilității persoanei responsabile, în eventualitatea producerii cazului asigurat[12] nu trebuie privită ca un scop în sine.

Această funcție nu este în măsură să justifice răspunderea asigurătorului în temeiul contractului de asigurare, independent de existența unui raport de răspundere pe care să se grefeze.

În măsura în care nu există o răspundere a asiguratului ori a persoanei cuprinse în asigurare, cu excepția situațiilor în care persoana responsabilă de accident a rămas neidentificată, nu există o obligație a asigurătorului de plăti indemnizația de asigurare.

Obligația asigurătorului este condiționată de posibilitatea atragerii răspunderii civile a asiguratului sau a persoanei cuprinse în asigurare.

Or, în cauzele analizate, nu există o răspundere civilă a conducătorului autovehiculului exclusiv răspunzător de producerea accidentului față de rudele sale care, nefiind pasageri în autovehicul ori neaflându-se la locul accidentului, nu au fost vătămați corporal, direct prin accidentul produs.

Nu se poate considera că o victimă directă, vătămată din propria culpă, răspunde de prejudiciul cauzat unei victime indirecte prin același fapt prejudiciabil.

Prin urmare, în aceste ipoteze, nefiind vorba de terțe persoane păgubite față de care asiguratul este ținut a răspunde şi neexistând un raport de răspundere pe care să se grefeze contractul de asigurare, nici asigurătorul nu poate fi obligat la despăgubiri.

Chiar dacă este unanim acceptat că prin extinderea sferei persoanelor cărora li se datorează despăgubiri de către asigurătorii de răspundere civilă obligatorie s-a urmărit întărirea protecției victimelor accidentelor de autovehicule, acest scop al legii nu poate exista în lipsa fundamentului răspunderii.

De asemenea, scopul reglementării nu poate conduce la transformarea răspunderii contractuale a asigurătorului într-o răspundere obiectivă, pentru fapta asiguratului, întrucât, astfel cum s-a arătat în precedent, această natură juridică a răspunderii asigurătorului nu a fost primită în precedenta jurisprudență de unificare.

§2.2. La aceeaşi concluzie se ajunge şi prin aplicarea mecanismului acțiunii directe, mecanism care justifică posibilitatea terțelor persoane păgubite de a solicita despăgubiri, direct de la asigurătorul de răspundere civilă obligatorie, fie pe temeiul dreptului comun (art. 2223-2224 din Codul civil), fie în temeiul legii speciale (art. 54 din Legea nr. 136/1995, modificată şi completată).

Astfel, raporturile configurate în cadrul acestei acțiuni includ, pe de o parte, obligația asigurătorului de a suporta despăgubirile. Această obligație se naște direct din contactul încheiat cu asiguratul. Victima accidentului, creditor direct al asiguratului sau al persoanei cuprinse în asigurare, după caz, nu este parte în acest contract; dreptul său la repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat are exclusiv o etiologie delictuală; dreptul terței persoane păgubite, titulară a acțiunii directe nu se naște din contactul încheiat între asigurat şi asigurător[13].

Or, în cauzele analizate, astfel cum am demonstrat în precedent, nu există, în patrimoniul reclamanților, rude ale conducătorului autovehiculului un drept de creanță, cu o cauzalitate delictuală, împotriva autorului accidentului.

Prin urmare, această împrejurare lipsește de temei acțiunea directă formulată împotriva asigurătorului.

Dacă s-ar raționa în sens contrar, ar însemna să acceptăm că asigurătorul răspunde pe temeiuri delictuale, obiectiv, pentru fapta asiguratului său, ceea ce astfel, cum am arătat, instanța supremă a exclus în precedent.

Paradoxul situațiilor la care s-ar ajunge ar putea fi observat în acele ipoteze în care asigurătorul are posibilitatea exercitării acțiunii în regres în temeiul art. 58 din Legea nr. 136/1995, modificată în completată.

Astfel, acceptând că rudele (unele dintre acestea moștenitori universali sau cu titlu universal) ai conducătorului auto exclusiv răspunzător de producerea accidentului au primit de la asigurător despăgubirile, acesta din urmă s-ar putea regresa împotriva lor, pentru recuperarea sumelor plătite, de vreme ce sunt ținuți de plata pasivului succesoral potrivit art. 1155 din Codul civil.

§3. Conținutul normativ al art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, modificată şi completată, în actuala sa redactare şi raportarea acestuia la precedentele alineate ale aceluiași articol par să permită o interpretare în sensul celei de-a doua orientări de jurisprudență.

Totuși, o analiză teleologică a normei şi a contextului normativ european în care a fost adoptată dispoziția analizată demonstrează că scopul legiuitorului nu a fost acela de a acorda rudelor conducătorului autovehiculul, exclusiv vinovat de producerea accidentului un drept de despăgubire proprio nomine, ci doar de a extinde sfera terțelor persoane păgubite în acord cu acquis-ul Uniunii Europene implementat prin această modificare legislativă.

Astfel, prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România au dobândit actualul conținut urmare modificărilor aduse prin art. I pct. 40 din Legea nr. 172/2004.

Potrivit expunerii de motive a acestui din urmă act normativ, adoptarea sa a fost determinată de necesitatea îndeplinirii obligațiilor asumate de Statul Român în procesul de aderare la Uniunea Europeană prin Documentul de poziție al Capitolului 3 – Libera Circulație a Serviciilor, modificarea şi completarea unor prevederi din cadrul legislației privind asigurările în acord cu directivele europene din acest domeniu, urmând ca, armonizarea totală a legislației să fie realizată la data aderării României la Uniunea Europeană[14].

Printre obiectivele urmărite de noua reglementare făceau parte, conform aceleiași expuneri de motive, o reglementare mai eficientă a fondurilor de protecție prevăzute de lege şi îmbunătățirea cadrului legislativ necesar creșterii gradului de cuprindere în asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto.

La acel moment, din acquis-ul comunitar în materie făcea parte cea de-a Doua Directivă a Consiliului din 30 decembrie 1983 privind apropierea legislațiilor statelor membre privind asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule (84/5/CEE) care la art. 3 prevedea că: „Membrii familiei asiguratului, conducătorului auto sau oricărei alte persoane a cărei răspundere civilă este angajată într-un accident şi acoperită de asigurarea prevăzută la articolul 1 alineatul (1), nu sunt excluși, datorită acestei legături de rudenie de la beneficiul asigurării pentru vătămările lor corporale”.

Paragraful 8 din preambulul acestei directive arăta şi scopul măsurii legislative instituită la nivel comunitar, acesta fiind circumscris necesității de a se recunoaște membrilor familiei asiguratului, conducătorului auto sau oricărei alte persoane care poartă răspunderea o protecție comparabilă cu cea de care beneficiază ceilalţi terți, în orice caz, în ceea ce privește vătămarea corporală.

În prezent, acquis-ul consolidat al Uniunii Europene în această materie este reprezentat de Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi care, în cuprinsul art. 12, cu denumirea marginală - „Categorii specifice de victime” arată:

„(1) Fără a aduce atingere celui de-al doilea paragraf de la art. 13 alin. (1), asigurarea menționată la art. 3 acoperă răspunderea ce rezultă ca urmare a utilizării unui vehicul pentru vătămarea corporală a tuturor pasagerilor, alții decât conducătorul auto.

(2) Membrii familiei asiguratului, conducătorului auto sau oricărei alte persoane a cărei răspundere civilă este angajată într-un accident şi acoperită de asigurarea prevăzută la articolul 3 nu sunt excluși, datorită acestei legături de rudenie de la beneficiul asigurării pentru vătămările lor corporale”.

În paragraful 20 din preambulul acestei directive se arată că: „Victimelor accidentelor de circulație cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunității”, iar în paragraful 21 se precizează că: „Trebuie să se ofere membrilor familiei asiguratului, conducătorului auto sau oricărei alte persoane care poartă răspunderea o protecție comparabilă cu cea de care beneficiază alte persoane victime, în orice caz, în ceea ce privește vătămarea corporală”.

Așadar, la nivelul Uniunii Europene, se observă, o creștere a nivelului de protecție a victimelor accidentelor de autovehicule, precum şi preocuparea legiuitorului european de a include în sfera terțelor persoane păgubite şi pe rudele conducătorului auto, răspunzător de producerea accidentului, dar numai pentru prejudiciile corporale pe care le suferă proprio nomine, în calitate de pasageri ai autovehiculul implicat în accident.

În aceste situații, norma europeană este foarte clară în a statua că rudele conducătorului auto, aflate în această ipoteză, sunt considerate terțe persoane păgubite, indiferent de relațiile de familie care le leagă de autorul prejudiciului, acest din urmă aspect neputând constitui un temei pentru excluderea lor de la despăgubirile cuvenite în temeiul asigurării de răspundere civilă.

Jurisprudența națională analizată, anexată sesizării de recurs în interesul legii relevă că, în această privință nu există vreo divergență, rudele conducătorului autovehiculului, răspunzător de producerea accidentului fiind indemnizate atunci când ele însele, ca pasageri în autovehicul, au suferit vătămări corporale prin accident.

Totodată, în motivările unor instanțe care au adoptat prima orientare de jurisprudență s-a arătat că posibilitatea acestei indemnizări există şi în acele situații în care, persoanele păgubite nu s-au aflat în autovehiculului condus de persoana răspunzătoare de producerea accidentului, ci în afara acestuia, la locul producerii accidentului.

De asemenea, s-a recunoscut dreptul la indemnizare şi moștenitorilor victimelor decedate în accidentul de autovehicul, atunci când conducătorul autovehiculului, exclusiv răspunzător de producerea accidentului, victima directă şi moștenitorii ori persoanele aflate în întreținerea acesteia erau membri ai aceleiași familii.

Aceasta demonstrează existența la nivel național a unui grad ridicat de protecție recunoscut victimelor accidentelor de autovehicule în acord cu spiritul reglementării de la nivel european.

Dispozițiile art. 3 din Directiva nr. 84/5/CEE au fost analizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în jurisprudența dezvoltată fiind puse în evidență scopul reglementării europene şi sfera sa de aplicare.

Astfel, în cauza C-348/98, Vitor Manuel Mendes Ferreira, prin Hotărârea din 14 septembrie 2000, Curtea, făcând trimitere la jurisprudența sa anterioară din cauza C-129/94, Ruiz Bernáledz, a arătat că scopul directivei este acela de a asigura libera circulație şi de a garanta victimelor accidentelor cauzate prin vehicule un tratament comparabil, indiferent de locul producerii accidentului (par. 24).

În această cauză, Curtea a recunoscut libertatea statelor membre în ceea ce privește felul răspunderii aplicabile pentru accidentele de circulație, însă a subliniat că, în ceea ce privește compensarea prejudiciilor cauzate membrilor de familie ai persoanei asigurate ori ai conducătorului autovehiculului, art. 3 din cea de-a Doua Directivă prevede că aceste persoane nu trebuie excluse de la asigurare pe baza acestei relații de familie. Din preambulul Directivei, rezultă că art. 3 are ca scop să asigure membrilor familiei persoanei asigurate sau ai familiei conducătorului autovehiculului o protecție comparabilă cu cea recunoscută terților prejudiciați (par. 30 ), astfel încât asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru accidente trebuie să îndreptățească pe membrii familiei persoanei asigurate sau ai familiei conducătorului autovehiculului care sunt victime ale unui accident cauzat de un vehicul motorizat să obțină compensarea prejudiciilor personale în aceleași condiții ca şi cum ar fi fost terți prejudiciați, victime ale unui astfel de accident (par. 31, fraza a II-a).

În această cauză, preocuparea Curții Europene de Justiţie a vizat membrii familiei persoanei asigurate sau ai familiei conducătorului autovehiculului care au fost pasageri în autovehiculul implicat în accident, fiind transportați în afara unui contract de transport.

Asimilarea cu terțele persoane prejudiciate, pasageri ai autovehiculului implicat în accident a fost totală, astfel încât, Curtea, răspunzând cererii de întrebare preliminară formulată de instanța portugheză a arătat că art. 3 din cea de-a Doua Directivă impune acoperirea prejudiciilor proprii suferite de pasagerii autovehiculului care sunt şi membri ai familiei persoanei asigurate sau ai familiei conducătorului autovehiculului, în aceleași condiții ca orice alți pasageri, terți prejudiciați, independent de culpa asiguratului sau a conducătorului autovehiculului implicat în producerea accidentului şi indiferent dacă există sau nu vreo culpă a conducătorului vehiculului care a cauzat accidentul, doar dacă dreptul intern acordă o astfel de compensare. Dimpotrivă, atunci când dreptul intern nu impune despăgubirea obligatorie a pasagerilor care nu sunt membri ai familiei conducătorului autovehiculului ori ai familiei asiguratului pentru vătămările proprii, nici art. 3 din cea de-a Doua Directivă nu impune o astfel de indemnizare obligatorie pentru pasagerii membri ai familiei asiguratului sau a conducătorului auto (par. 32).

Situațiile –premisă din cauzele analizate nu se circumscriu celor asupra cărora Curtea a statuat prin această hotărâre, de vreme ce, prin ipoteză, în cauzele în care s-a ridicat problema de drept, reclamanții, membri ai familiilor conducătorilor autovehiculelor exclusiv răspunzători de producerea accidentelor nu au fost pasageri ai autovehiculelor implicate în aceste accidente şi nici nu au fost victime directe ale acestor accidente.

Instanțele naționale sunt unanime în a accepta indemnizarea rudelor conducătorului autovehiculului vinovat de producerea accidentului atunci când acestea au suferit prejudicii corporale, ca pasageri ai autovehiculului implicat în accident.

Referitor la prejudiciul moral suferit de membrii familiei pasagerului decedat într-un accident rutier provocat de o altă persoană, în cauza C-22/12, Katarina Haasová, prin Hotărârea din 24 octombrie 2013, Curtea a arătat că art. 3 alin. (1) din Directiva 72/166/CEE , art. 1 alin. (1) şi (2) din Directiva 84/5/CEE şi art. 1 primul paragraf din Directiva 90/232/CEE trebuie interpretate în sensul că asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule trebuie să acopere despăgubirea pentru prejudiciile morale suferite de persoanele apropiate victimei decedate într-un accident rutier în măsura în care această despăgubire este prevăzută în temeiul răspunderii civile a asiguratului de dreptul național aplicabil litigiului principal.

Analiza jurisprudenței naționale care formează obiectul sesizării de recurs în interesul legii reflectă că în aceste cauze nu s-a pus problema prejudicierii efectului util al dreptului Uniunii Europene din această perspectivă, întrucât în mod constant se acordă daune morale, acoperite de asigurarea obligatorie de răspundere civilă membrilor familiilor victimelor decedate în accidente de autovehicule, atunci când conducătorul autovehiculul răspunzător de producerea accidentului este o altă persoană decât victima directă.

Toate aceste argumente demonstrează că în prima orientare a jurisprudenței nu se prejudiciază efectul util al directivelor care formează acquis-ul Uniunii Europene în materie.

Dimpotrivă, în situația în care s-ar considera că răspunderea asigurătorului intervine şi în ipoteza analizată, s-ar schimba natura contractului de asigurare, obiectul asigurării şi riscul asigurat, ceea ce înseamnă că asigurătorul ar fi chemat să răspundă ca şi cum ar fi încheiat o asigurare de persoane, de vreme ce indemnizația de asigurare se stabilește în favoarea moștenitorilor victimei decedate prin autoaccidentare.

În consecință, apreciez că, în interpretarea şi aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, modificată şi completată, asigurătorul de răspundere civilă auto obligatorie nu poate fi obligat la indemnizarea membrilor familiei conducătorului autovehiculului vinovat de producerea accidentului, pentru prejudiciul indirect cauzat prin decesul acestuia.

Pentru aceste motive, în temeiul dispoziţiilor art. 517 din Codul de procedură civilă, solicit admiterea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Alba Iulia și pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii.

Procuror General,

Tiberiu Mihail niţu

[1] Doctrina este constantă în a recunoaște pe baza art. 1390-1392 din Codul civil dreptul la reparație pentru prejudiciile prin ricoșeu, îndeobște definite ca acele prejudicii cauzate unor terțe persoane, victime indirecte, din cauza prejudiciului inițial cauzat în mod direct victimei imediate. Astfel, lato sensu, calitatea de victimă indirectă, o are orice persoană care este legată printr-o relație de interes cu victima imediată şi care, din cauza prejudiciului suferit de victima imediată pierde un sprijin material sau este lezată în sentimentele ei de afecțiune față de aceasta, prejudiciul suferit de victima imediată fiind el însuși cauza prejudiciilor cauza prejudiciilor cauzate terțelor persoane (Liviu Pop, „Tabloul general al răspunderii civile în textele Noului Cod civil” articol publicat în Revista Română de Drept Privat nr. 1/2010, republicat în „Contribuții la studiul obligațiilor civile” Editura Universul Juridic, București, 2010, p. 479 şi doctrina loc. cit.; Ioan Adam, „Drept civil. Obligațiile. Faptul juridic”, Editura CH Beck, București, 2013, p. 207-208).

Recunoașterea şi calificarea ca atare a acestor prejudicii, încercate de rudele unei persoane decedate într-un accident rutier, în sensul că ele constituie efecte indirecte al prejudiciului inițial suferit de victima imediată a accidentului este o constantă a jurisprudenței Curții de Justiţie a Uniunii Europene în cauze în care s-a pus problema lămuririi sintagmei „locul unde s-a produs prejudiciul sau fapta prejudiciabilă”, pentru a determina legea aplicabilă obligațiilor extracontractuale, acest aspect de drept substanțial fiind strâns legat de stabilirea locus damni (în acest sens concluziile Avocatului General Nils Wahl, prezentate la 10 septembrie 2015 în cauza C-350/15, par. 57, 67 );

[2] Philippe Malaurie, Laurent Aynès, Philippe Stoffel – Munck, „Obligațiile”, trad. Diana Dănişor, București, Wolters Kluwer, 2009, n. 97, pp. 52-53;

[3] Art. 6 din Legea din 5 iulie 1985, Philippe Malaurie, Laurent Aynès, Philippe Stoffel – Munck, precit. n. 271, nota 6 subsol, p. 162 şi jurisprudența loc. cit, n. 224, p. 126, nota 16 subsol;

[4] Potrivit acestor două texte cuprinse în norme, asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru prejudiciile produse bunurilor aparținând conducătorului vehiculului răspunzător de producerea accidentului, precum şi cele produse ca urmare a vătămării corporale sau decesului acestuia, indiferent cine solicită aceste despăgubiri;

[5] Francisc Deak, „Tratat de drept civil. Contracte speciale”, Editura Actami, București, 1996, pp. 437-438;

[9]Într-o opinie doctrinară rămasă singulară, s-a acreditat ideea conform căreia asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse prin accidente de autovehicule reprezintă un alt caz de răspundere civilă indirectă ce se realizează prin subrogarea asigurătorului în obligația de răspundere civilă a asiguratului pentru prejudiciul produs de acesta unor terțe persoane (Vasile Pătulea, „Natura juridică a asigurărilor de răspundere civilă pentru pagubele produse prin accidente de autovehicule şi poziția procesuală a asigurătorului”, Dreptul nr. 8/2004, pp. 37-54);

[10] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secțiile Unite, decizia nr. 1 din 28 martie 32005, publicată în Monitorul oficial partea I, nr. 503 din 14 iunie 2005

[11] Francisc Deak, „Contracte…”, precit, nr. 10, p. 385, n. 19, p. 394

[12] Francis Deak, op. cit, n. 45, pp. 423-424 ;

[13] Liviu Pop, „Acțiunile directe în dreptul privat”, Dreptul nr. 5/2006, republicat în „Contribuții la studiul obligațiilor civile”, Editura Universul Juridic București, 2012, p. 233; Gabriel Tiţa - Nicolescu, „Acțiunile directe şi excepțiile de la relativitatea efectelor contactului în reglementarea Noului Cod civil”, Pandectele Române nr. 12/2002, p. 12-16;