Nr. 692/C/1565/III-5/2015  12   mai 2015

    

PDV expediat la ÎCCJ la 12 mai 2015

                                                                                                                          

Doamnei

 

judecător dr. Livia Doina STANCIU

PREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

 

 

Cu referire la adresa dvs. nr. 183 din 12 martie 2015, am onoarea să vă transmit punctul de vedere formulat de Ministerul Public în problema de drept care formează obiectul dosarului nr. 5/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul Competent să judece recursul în interesul legii privind „modul de recalculare a drepturilor la pensie în conformitate cu Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 4/2005 și Hotărârea Guvernului nr. 1550/2004 cu luarea în considerare a unui stagiu de cotizare de 20 ani, potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 3/1977, respectiv de 30 de ani, potrivit art. 8, persoanelor pensionate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000, pornind de la modul de interpretare a dispozitivului și considerentelor deciziei în interesul legii nr. 40 din 22 septembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție”, cu termen de judecată la data de 25 mai 2015.

                                           

            Potrivit actului de sesizare, reprezentat de Hotărârea Colegiului de Conducere a Curții de Apel Ploiești, în această problemă de drept, există două opinii jurisprudențiale diferite, după cum urmează:

 

I. Într-o primă opinie,  pornind de la dispozitivul deciziei dată în recurs în interesul legii mai sus menționată, instanțele au apreciat că, la stabilirea punctajului mediu anual recalculat, trebuia utilizat stagiul de cotizare de 20 de ani pentru persoanele încadrate în grupa I de muncă, sau 25 de ani pentru persoanele încadrate în grupa a II-a de muncă, în temeiul art. 14 din Legea   nr. 3/1977.

 

            II. Într-o a două opinie, s-a apreciat,  pornind de la considerentele Deciziei nr. 40/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite, că asigurații care și-au desfășurat activitatea în grupe speciale de muncă, determinate ca atare prin ordine ale Ministerului Sănătății și ale căror drepturi de pensie s-au deschis în perioada 1 iulie 1977 - 31 martie 2001, au beneficiat, în temeiul dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 3/1977, atât de reducerea vârstei de pensionare, cât și de majorarea vechimii în muncă, deci a perioadei de contribuție, denumită în actuala reglementare „stagiu de cotizare”.

            Instanțele care au adoptat această opinie au arătat și că, în considerentele deciziei în interesul legii, analizându-se soluțiile neunitare care au prilejuit pronunțarea acesteia, s-a arătat că au interpretat și aplicat corect dispozițiile legale instanțele care au apreciat c㠄pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977 – 31 martie 2001, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului anual va fi reglementat de Legea nr. 3/1977, iar singurele facilități oferite persoanelor care au lucrat în grupa I sau II de muncă sunt acordarea sporului de grupă și posibilitatea pensionării înainte de împlinirea vârstei de pensionare, dispozițiile art. 14 din acest act normativ neavând semnificația reducerii stagiului de cotizare utilizat la recalcularea pensiei”.

            Susținătorii acestei opțiuni arată și că nu trebuie confundată vechimea în muncă, cu facilitățile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 3/1977 care nu se interpretează în sensul reducerii stagiului complet de cotizare care, în nicio situație, în baza acestei legi, nu este mai mic de 30 de ani.

            Consecința directă este aceea că vechimea în muncă, completă este tot cea prevăzută de art. 8 din Legea nr. 3/1977, iar stagiul complet de cotizare este corespunzător vechimii totale în muncă care în toate cazurile este de 30 de ani (pentru bărbați) și 25 de ani (pentru femei).

 

            Colegiul de conducere al Curții de Apel Ploiești își motivează solicitarea printr-o aparentă contradicție între dispozitivul și considerentele deciziei în interesul legii nr. 40/2008  a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite care, astfel cum s-a exemplificat, a determinat scindarea în continuare a practicii și conturarea a două opinii diferite.

            Prin actul de sesizare a instanței supreme se arată că problema supusă analizei este în continuare de actualitate și prezintă interes chiar în condițiile aplicării Legii nr. 263/2010, întrucât pe rolul instanțelor se găsesc litigii prin care persoane pensionate în perioada de incidență a prevederilor Legii              nr. 3/1977 solicită să se constate că au lucrat în diferite perioade, în condiții care se încadrează în grupa I sau a II-a de muncă.

            Ulterior stabilirii acestor drepturi, față de cererile pensionarilor de recalculare a pensiilor, casele de pensii, în mod constant, au făcut aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 3/1977 și au stabilit un stagiu mediu anual de cotizare de 30 de ani, instanțele fiind învestite cu soluționarea contestațiilor formulate împotriva unor astfel de decizii prin care se solicită stabilirea unui stagiu de cotizare de 20, respectiv 25 de ani.

            Or, în raport de prevederile art. 119 din Legea nr. 263/2010, pensionarii sistemului public de pensii sunt obligați să comunice casei de pensii orice schimbare în situația proprie de natură a duce la modificarea condițiilor în funcție de care li s-a stabilit sau li se plătește pensia.

            De asemenea, potrivit art. 107 din lege, pensia poate fi recalculată prin adăugarea veniturilor și/sau stagiilor de cotizare prevăzute de lege, nevalorificate la stabilirea acesteia.

            Pentru situațiile născute sub imperiul legii vechi, așa cum s-a stabilit cu valoare de principiu prin Decizia nr. 40/2008, se aplică normele legale existente la data deschiderii drepturilor la pensie.

            Se arată că astfel aplicabilitatea art. 14 sau art. 8 din Legea nr. 3/1977 cu privire la stagiul de cotizare este în continuare actuală.

*         

            § 1. Examenul jurisprudenței atașate sesizării de recurs în interesul legii relevă că și ulterior publicării deciziei nr. 40 din 22 septembrie 2008 în Monitorul Oficial, partea I, nr. 334 din  20 mai 2009, practica instanțelor naționale a continuat să fie neunitară sub aspectul vechimii în muncă aplicabilă, cu titlu de stagiu de cotizare, în procedura de recalculare a  pensiei pentru persoanele ale căror drepturi s-au deschis în perioada 1 iulie 1977 –  31 martie 2001 în temeiul Legii nr. 3/1977 și care au lucrat efectiv cel puțin 20 de ani în grupa I de muncă sau 25 de ani, în grupa a II-a de muncă.

            Exceptând cazuistica particulară în care instanțele de judecată au respins cererile de recalculare/revizuire a drepturilor de pensie prin valorificarea, ca stagiu complet de cotizare a acestor perioade, exclusiv ori combinat, pe temeiul unor considerente de fapt[1] ori în considerarea altui cadru legislativ decât cel asupra căruia s-a statuat prin decizia în interesul legii nr. 40/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite[2], se observă o dificultate de receptare și aplicare în practica judiciară ulterioară a acestei decizii din perspectiva determinării stagiului complet de cotizare aplicabil în procedura de recalculare a drepturilor de pensie pentru ipotezele deja enunțate.

            Autorul sesizării de recurs în interesul legii identifică sursa acestei dificultăți în aparenta contradicție între dispozitivul și unele dintre considerentele deciziei  nr. 40/2008 a Înaltei Curți de Casație – Secțiile Unite.

            Prin urmare, problema de drept înțeleasă, fie ca obiect, fie ca și cauză a recursului în interesul legii[3] nu își află originea în dispoziții legale interpretate și aplicate neunitar de instanțele de judecată, ci în modalitatea în care, în practica judiciară s-a făcut aplicarea precedentei decizii în interesul legii, plasându-se o anumită precaritate asupra caracterului său obligatoriu.

            Or, în doctrina și jurisprudența de până la acest moment s-a considerat că, în general, numai textele legale interpretabile și care au ocazionat o practică neunitară determină probleme de drept care pot face obiectul recursului în interesul legii[4].

            Din aceste perspective, consider că, în principal, în prezenta cauză se identifică un fine de inadmisibilitate a sesizării de recurs în interesul legii determinat de cauza practicii judiciare neunitare care, la nivel formal, nu se situează în planul interpretării și aplicării neunitare a unei norme juridice, ci în planul aplicării unei decizii în interesul legii precedente, prin invocarea unei aparente contrarietăți între dispozitivul și considerentele acesteia.

            Or, în mod constant, în doctrină și jurisprudență s-a considerat că soluțiile interpretative date în recursul în interesul  legii denumite „dezlegări de drept” nu pot fi considerate izvor de drept în sensul obișnuit al acestui termen și că asemenea soluții interpretative, constante și unitare care nu privesc anumite părți și nu au efect asupra soluțiilor anterior pronunțate ce au intrat în puterea lucrului judecat sunt „izvoare secundare de drept” sau „izvoare interpretative”, calificare determinată de caracterul lor general, abstract și obligatoriu[5].

            În consecință, atât dispozitivul, cât și considerentele deciziei nr. 40/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite care susțin acest dispozitiv se impun cu putere obligatorie, pentru viitor, în temeiul dispozițiilor art. 329 alin. (3) din Codul de procedură civilă sub imperiul căruia a fost pronunțată și publicată.

            § 2. Pe de altă parte, se observă că, în general, problema lămuririi deciziilor în interesul legii a rămas o chestiune deschisă discuțiilor, practica și doctrina nefiind concordante sub acest aspect[6].

            Consider că, ultima ratio, sesizarea de recurs în interesul legii formulată de Colegiul de Conducere al Curții de Apel Ploiești pune în discuție o chestiune de lămurire a înțelesului dispozitivului și a unor părți din considerentele deciziei nr. 40/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite.

            În considerentele acestei decizii (ce a vizat persoanele care și-au desfășurat activitatea în grupele I sau a II-a de muncă și ale căror drepturi la pensie s-au deschis în temeiul Legii nr. 3/1977) s-a reținut, în esență, că recalcularea pensiilor în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului                 nr. 4/2005 și al Normelor metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului    nr. 1550/2004 se face cu luare în considerare a stagiului complet de cotizare prevăzut de art. 14 din Legea nr. 3/1997.

            Prin această decizie, Curtea, analizând problema conflictului determinat de aplicarea, în procedura de recalculare, a stagiului de cotizare prevăzut de art. 43 alin. (1) și Anexa nr. 4 la Legea nr. 19/2000, l-a soluționat pe baza principiului neretroactivității legii, consfințit de altfel și prin art. 2 din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1550/2004 potrivit cărora, stagiul complet utilizat la determinarea punctajului mediu anual reprezintă vechimea integrală în muncă prevăzută de legislația în vigoare la data deschiderii dreptului la pensie de care persoana beneficiază sau care i se cuvine la data începerii operațiunii de evaluare.

            Prin urmare, ca efect al principiului neretroactivității legii și față de limitele învestirii sale, instanța supremă a concluzionat în sensul aplicării vechimii în muncă prevăzute de Legea nr. 3/1977 (lege în vigoare la data deschiderii drepturilor) ca stagiu de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual în recalcularea pensiilor pentru persoanele pensionate în perioada 1 iulie 1977 – 31 martie 2001.

            În precedenta sa decizie, Curtea nu a analizat problema raportului dintre dispozițiile art. 8 din Legea nr. 3/1977 (ca normă generală în ceea ce privește vechimea în muncă necesară deschiderii dreptului la pensie în perioada de aplicare a acestui act normativ) și art. 14 din aceeași lege (ca dispoziție specială, aplicabilă unor anumite categorii de asigurați care și-au desfășurat activitatea în grupe superioare de muncă).

            Însă, aplicarea, în ipotezele analizate, ca stagiu de cotizare a vechimii în muncă prevăzută de art. 14 din Legea nr. 3/1977 rezultă cu suficientă claritate din partea finală a considerentelor și din dispozitivul acestei decizii.

            Același raționament circumscris respectării principiului neretroactivității legii care determină aplicarea, ca stagiu de cotizare, a vechimii în muncă prevăzută de dispoziția legală specială incidentă, raportat la data deschiderii  dreptului la pensie și situațiile speciale în care persoanele asigurate au realizat acest stagiu a fost dezvoltat și prin decizia nr. 9 din 14 mai 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii[7].

            Prin urmare, apreciez că atât considerentele, cât și dispozitivul deciziei nr. 40/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite stabilesc suficient de precis că vechimea în muncă prevăzută de art. 14 din Legea nr. 3/1977, ca vechime specială, necesară deschiderii drepturilor la pensie prevăzută de legislația în vigoare la acel moment se ia în considerare în procedura de recalculare a acestor drepturi prevăzută de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2005 și Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1550/2004.

 

            § 3. În situația în care completul competent să judece recursul în interesul legii va considera că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 din Codul de procedură civilă, că problema de drept sesizată nu a făcut obiect de analiză în precedenta decizie în interesul legii[8] și că aceasta este actuală[9], prezint următoarele motive pentru care apreciez că prima orientare a jurisprudenței este în litera si spiritul legii.

            § 3.1. În vederea eliminării inechităților constând în diferențele existente în cuantumul pensiilor stabilite în baza unor  reglementări succesive care au precedat Legea nr. 19/2000, prin art. 180 alin. (1) din acest act normativ s-a prevăzut că la data intrării sale în vigoare, pensiile de asigurări sociale de stat și pensiile suplimentare, stabilite pe baza legislației anterioare devin pensii în înțelesul acestei legi.

            Prin art. 168 alin. (1) din această lege s-a prevăzut obligația Guvernului de a lua măsuri de recorelare a tuturor categoriilor de pensii având în vedere schimbările produse în baza de calcul a acestora începând cu anul 1991, ca urmare a trecerii la salarii individuale brute, a luării în considerare a sporurilor cu caracter permanent, precum și a majorării salariilor în sectorul bugetar sau negocierii acestora la societățile comerciale și regiile autonome.

            Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, metodologia de recorelare a pensiilor va fi stabilită prin hotărâre a Guvernului, în termen de 30 de zile de la data publicării legii.

            În acest scop, au fost adoptate Normele metodologice de evaluare a pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislației anterioare datei de 1 aprilie 2001, în vederea recalculării în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, Anexă la Hotărârea Guvernului nr. 1550/2004.

            Potrivit art. 2 alin. (1) și (3) din aceste norme, pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977 – 31 martie 2001, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual este cel reglementat de Legea nr. 3/1977, ca vechime integrală în muncă prevăzută de legislația în vigoare la data deschiderii dreptului la pensia de care persoana beneficia la data începerii operațiunilor de evaluare, în vederea recalculării.

            Art. 3 din aceleași Norme arată că, prin data deschiderii dreptului la pensie se înțelege data la care persoana în cauză a fost înscrisă la categoria de pensie de care beneficia sau care i se cuveneau la data începerii operațiunilor de evaluare.

            Potrivit art. 1 și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului    nr. 4/2005 aprobată cu modificări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările și completările ulterioare, s-a prevăzut că recalcularea pensiilor din sistemul public de pensii, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat se efectuează prin determinarea punctajului mediu anual și a cuantumului fiecărei pensii cu respectarea Legii nr. 19/200, modificată și completată și a prevederilor acestei ordonanțe de urgență.

            Prin art. 4 alin. (1) din aceeași ordonanță de urgență s-a prevăzut că determinarea cuantumului fiecărei pensii se face pe baza datelor, elementelor și informațiilor din documentațiile de pensie aflate în păstrarea caselor teritoriale de pensii, cu respectarea prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1550/2004 privind efectuarea operațiunilor de evaluare în vederea recalculării pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislației anterioare datei de 1 aprilie, în conformitate cu prevederile Legii nr. 19/2000.

            Prin decizia nr. 40/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite s-a stabilit deja că stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977 – 31 martie 2001  și care și-au desfășurat activitatea în grupe speciale de muncă este cel reglementat de art. 14 din Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat și asistență socială.

            § 3.2. În examinarea problemelor de drept deschise ulterior publicării acestei decizii în interesul legii care pun în discuție aplicarea,  în ipoteza analizată, ca stagiu complet de cotizare, a vechimii în muncă prevăzute de art. 8 din Legea nr. 3/1977, aspect care, astfel cum am arătat supra § 2. rezultă implicit din precedenta decizie de unificare,  consider că se cuvine a fi avut în vedere, pe de o parte, raportul dintre cele două norme, semnificația vechimii în muncă de cel puțin 20 de ani lucrați efectiv în grupa I de muncă sau cel puțin 25 de ani, lucrați efectiv în grupa a II-a de muncă, din perspectiva utilizării acestor două vechimi, ca stagiu complet de cotizare în recalcularea pensiei și consecințele juridice pe care le-ar implica, în privința cuantumului pensiilor reținerea, ca stagiu de cotizare, fie a vechimii în muncă prevăzută de art. 8 din Legea             nr. 3/1977, fie a celei rezultate, nu din aplicarea vechimii efective realizate în grupele I sau a II-a de muncă, ci a celei majorate rezultate din aplicarea dispozițiilor art. 14 alin. (1) lit. a) sau b), după caz.

            § 3.2.1. Sub aspectul raportului dintre vechimea prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 3/1977 și cea prevăzută de art. 14 alin. (1) din același act normativ, consider că vechimea prevăzută de acest din urmă text constituia o vechime specială, derogatorie de la cea instituită prin art. 8 din Legea nr. 3/1977, fiind stabilită de legiuitor în considerarea activității desfășurate în grupe speciale de muncă.

            Astfel, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 3/1977 – legea cadru în materia pensiilor de asigurări sociale de stat și asistență socială în perioada 1 iulie 1977 – 31 martie 2001, prevedea o vechime minimă în muncă, necesară pentru deschiderea drepturilor de pensie pentru munca depusă și limită de vârstă, de 30 de ani pentru bărbați și 25 de ani, pentru femei, precum și vârsta de pensionare, de 62 ani bărbații și 57 de ani femeile. Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, persoanele încadrate în muncă care aveau o vechime în muncă de cel puțin 30 de ani bărbații și 25 de ani femeile erau pensionate, la cererea lor, și la împlinirea vârstei de 60 ani bărbații și 57 ani femeile.

            Prin urmare, vechimea în muncă, de cel puțin 30 de ani pentru bărbați și 25 de ani, pentru femei constituia vechimea în muncă aplicabilă, cu titlu de regulă generală, pentru deschiderea dreptului la pensie pentru limită de vârstă și vechime integrală ori de câte ori printr-o normă specială, cuprinsă fie în Legea nr. 3/1977, fie într-un act normativ special nu se prevedea, în același scop, o vechime în muncă mai redusă, în considerarea muncii desfășurate în anumite condiții deosebite determinate de specificul locului de muncă, sectorul de activitate, etc.

            O astfel de vechime redusă minimă necesară pentru deschiderea la pensie pentru limită de vârstă și vechime integrală în muncă era cea prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, de 20 de ani lucrați efectiv în locuri de muncă care, potrivit legii, se încadrau în grupa I de muncă și, respectiv de cel puțin 25 de ani lucrați efectiv în locuri de muncă care se încadrau în            grupa a II-a.

            Prin urmare, vechimea prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, ca vechime în muncă necesară deschiderii drepturilor la pensie pe baza activității desfășurate, de 20 de ani lucrați efectiv în grupa I de muncă și 25 de ani, lucrați efectiv în grupa a II-a de muncă reprezintă stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului anual, în sensul art. 2 alin. (1) și (3) din Normele aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1550/2004.

Față de conținutul art. 2 alin. (4) din aceste norme[10], împrejurarea că această vechime nu este prevăzută într-un act normativ special, separat de legea-cadru în materia pensiilor în perioada 1 iulie 1977 – 31 martie 2001 nu poate constitui un argument pentru aplicarea, în procedura de recalculare, ca stagiu de cotizare, a vechimii în muncă de 30 de ani prevăzută de art. 8 din Legea nr. 3/1997.

            Astfel, caracterul special al unei reglementări de drept poate îmbrăca fie forma unui act normativ distinct, fie a unor articole inserate într-o lege ce are valoarea unei reglementări generale, esențial fiind ca norma să reglementeze o situație de excepție de la regula generală[11].

            Pe de altă parte, aplicarea, ca stagiu de cotizare, a vechimii în muncă prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, de 20 de ani, efectiv lucrați în grupa I de muncă și 25 de ani, efectiv lucrați în grupa a II-a de muncă asigură, din perspectiva scopului declarat de legiuitor, acela de a elimina inechitățile din sistemul public de pensii determinate de reglementările diferite în raport de anul iesirii la pensie și actul normativ sub imperiul căruia persoana asigurată s-a pensionat, egalitatea de tratament juridic în privința acelorași categorii de persoane.  

Este lipsită de relevanță împrejurarea că această vechime redusă nu era prevăzută într-un act normativ special, de vreme ce rațiunile pentru care legiuitorul a instituit o vechime minimă efectivă pentru deschiderea drepturilor la pensie pentru limită de vârstă și vechime integrală, mai redusă decât vechimea minimă prevăzută în același scop de norma cu caracter general sunt aceleași și constau în acordarea unui beneficiu salariatului, în considerarea muncii desfășurate în locuri de muncă ce implică un grad mai ridicat de periculozitate, uzura stării de sănătate, suprasolicitare fizică și/sau psihică, deci a unor situații obiective excepționale, deosebite față de munca prestată în condiții normale[12].

            Dacă s-ar raționa în sens contrar și s-ar aplica, în ipotezele analizate, ca stagiu de cotizare vechimea în muncă prevăzută de art. 8 din Legea nr. 3/1977, pensionarii respectivi ar fi dezavantajați, întrucât suma punctajelor anuale realizate de aceștia în perioada de cotizare, determinate conform algoritmului prevăzut de art. 78 alin. (1) din Legea   nr. 19/2000 s-ar împărți la un numitor comun mai mare, de 30 de ani, în condițiile în care diferența dintre această vechime și cea efectiv realizată în grupele superioare de muncă nu constituie perioadă contributivă.

            § 3.2.2. Consider că aplicarea, ca stagiu de cotizare, a vechimii în muncă rezultate din însumarea perioadelor prevăzute la art. 14 alin. (1) lit. a) sau b) din Legea nr. 3/1977, deci a vechimii fictive stabilite de legiuitor pentru deschiderea drepturilor de pensie, iar nu a celei efectiv realizate prin munca prestată în grupele superioare de muncă, conduce la același dezavantaj, expus anterior.

            Filosofia art. 14 din Legea nr. 3/1977 poate fi dedusă pe calea interpretării gramaticale și sistematice a dispozițiilor alin. (1) și (2) ale acestui articol.

            Bunăoară, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, persoanelor care au lucrat efectiv cel puțin 20 de ani în locuri de muncă care, potrivit legii, se încadrează în grupa I de muncă, sau cel puțin 25 de ani în grupa a II-a de muncă  li se ia în calcul, la stabilirea pensiei, pentru fiecare an lucrat în aceste grupe, câte:

            a) un an și șase luni pentru grupa I de muncă;

            b) un an și trei luni, pentru grupa a-II-a de muncă.

            Scopul acordării acestui spor de grupă este explicat în cuprinsul alin. (2) al aceluiași articol, astfel: ”Pe această bază persoanele care au lucrat în grupele I și II de muncă au dreptul, la cerere, să fie pensionate, la împlinirea vârstei de :

            a) 52 ani, pentru grupa I și 57 ani, pentru grupa II, bărbații;

            b) 50 ani, pentru grupa I și 52 pentru grupa II, femeile

            Prin urmare, sporul de grupă, de 6 luni pentru un an lucrat în grupa I de muncă și, respectiv, de 3 luni, pentru un an lucrat în grupa a II-a avea, la acel moment, ca finalitate și justifica deschiderea dreptului de pensie pe baza unei vechimi în muncă efective mai reduse decât vechimea minimă prevăzută de art. 8 din Legea nr. 3/1977, necesară deschiderii drepturilor de pensie pentru munca depusă și limită de vârstă.

            Aplicând aceste constatări în algoritmul de calcul al pensiilor prevăzut de Legea nr. 19/2000 (preluat de Legea nr. 263/2010) utilizat și în procedura de reevaluare a pensiilor stabilite potrivit legislației anterioare datei de 1 aprilie 2001, care presupune luarea în considerare, pentru determinarea numărătorului fracției, a veniturilor realizate de persoana asigurată, iar la numitor, stagiul de cotizare (vechimea în muncă prevăzută de legea în vigoare la data deschiderii drepturilor de pensie), se observă că prin stabilirea, ca stagiu

de cotizare a oricărei vechimi în muncă, alta decât cea efectiv realizată de persoana asigurată, cuantumul pensiei este diminuat.

            Aceste aspecte rezultă și din preambulul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 100/2008 pentru completarea Legii nr. 19/2000 în care se arată că bonusul acordat la stagiul de cotizare recunoscut de legislația în vigoare până la data de 1 aprilie 2001 nu reprezintă perioadă contributivă și că, deși operațiunea de recalculare a avut drept scop aplicarea acelorași principii sub aspectul modalității de calcul al punctajului mediu anual, între persoanele care au desfășurat activitate în grupele I sau/și II de muncă au apărut o serie de inechități în ceea ce privește cuantumul pensiilor.

            § 3.3. în acest punct al analizei, urmează să se observe influența pe care Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 100/2008 și actele normative care i-au succedat le-au produs în privința problemei de drept analizate și dacă aceste evenimente legislative sunt de natură să conducă sau nu la o reconsiderare a celor expuse anterior.

            Astfel, prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 100/2008 a fost introdus, în cuprinsul Legii nr. 19/2000 art. 782 potrivit căruia:

            „(1) Asigurații care au desfășurat activități în locuri de muncă încadrate în grupa I și/sau grupa II de muncă, potrivit legislației anterioare datei de 1 aprilie 2001 beneficiază de un număr suplimentar de puncte, după cum urmează:

            a) 0,50 puncte pentru fiecare an de spor, respectiv 0,04166 puncte pentru fiecare lună de spor, acordat pentru vechimea realizată în activitatea desfășurată în grupa I de muncă;

            b) 0,25 puncte pentru fiecare an de spor, respectiv 0,02083 puncte pentru fiecare lună de spor, acordat pentru vechimea realizată în activitatea desfășurată în grupa II de muncă.

(2) Prevederile alin. (1) se aplică numai în situațiile în care, potrivit legii, la determinarea punctajului mediu anual se utilizează stagii complete de cotizare, prevăzute în anexa nr. 3, în funcție de data nașterii, respectiv stagiile complete de cotizare în funcție de data deschiderii dreptului la pensie conform prevederilor            art. 1671

Potrivit art. 1651 alin. (1) și (2) din Legea nr. 19/2000, text introdus prin art. I pct. 3 din Legea nr. 218/2008:

„Pensionarii sistemului public de pensii ale căror drepturi de pensie au fost stabilite potrivit legislației anterioare datei de 1 aprilie 2001 care au desfășurat activități în locuri de muncă încadrate în grupe superioare de muncă (…) beneficiază de o creștere a punctajelor anuale realizate în aceste perioade după cum urmează:

a) cu 50% pentru perioadele în care au desfășurat activități în locuri încadrate în grupa I de muncă;

b) cu 25% pentru perioadele în care au desfășurat activități încadrate în grupa a-II-a de muncă.

(2) Prevederile alin. (1) nu se aplică în situația în care, la recalcularea pensiilor în conformitate cu prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiei în sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu completările ulterioare, pentru determinarea punctajului mediu anual s-a utilizat vechimea în muncă necesară deschiderii dreptului la pensie prevăzută de acte normative cu caracter special”.

Pe de altă parte, prin art. II lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 100/2008 s-a prevăzut că beneficiază de un număr suplimentar de 0,50 puncte pentru fiecare an de spor, respectiv 0,04166 puncte pentru fiecare lună de spor, acordat pentru vechimea realizată în activitatea desfășurată în grupa I de muncă, precum și de 0,25 puncte pentru fiecare an de spor, respectiv 0,02083 puncte pentru fiecare lună de spor, acordat pentru vechimea realizată în activitatea desfășurată în grupa II de muncă, persoanele ale căror drepturi de pensie au fost recalculate conform dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 4/2005, cu excepția acelora în cazul cărora pentru determinarea punctajului mediu anual s-a utilizat vechimea în muncă necesară deschiderii dreptului la pensie prevăzută de acte normative cu caracter special.

Întrucât, ca urmare a promulgării Legii nr. 218/2008 s-a ajuns în situația ca aceeași problematică să fie dublu reglementată, sub două forme diferite, astfel încât art. 782 din Legea nr. 19/2000 cuprinde conținuturi diferite, prin  art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 209/2008 s-a modificat art. 782 din Legea nr. 19/2000, iar prin art. I pct. 3 din aceeași ordonanță s-a modificat art. 1651 din Legea nr. 19/2000 doar sub aspectul creșterilor de punctaj anual acordate, prin egalizarea procentelor acestora cu cele recunoscute în privința asiguraților prevăzuți la art. 782 din Legea nr. 19/2000, astfel cum a fost modificat.

S-a menținut soluția de excepție prevăzută de teza finală a art. II lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 100/2008, referitoare la persoanele în privința cărora, pentru determinarea punctajului mediu anual s-a utilizat, în procedura de recalculare prevăzută de Ordonanța de urgență a Guvernului     nr. 4/2005, vechimea în muncă necesară deschiderii dreptului la pensie prevăzute de acte normative cu caracter special.

Dispoziții identice sunt conținute în art. 169 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

Într-o jurisprudență deja unificată[13] instanțele consideră că beneficiul rezultat din recalcularea pensiei prin utilizarea, ca stagiu complet de cotizare, a vechimii în muncă prevăzute de art. 14 din Legea nr. 3/1977, de 20 ani pentru activitatea efectiv desfășurată în grupa I și 25 de ani pentru activitatea efectiv desfășurată în grupa II de muncă nu poate fi cumulată cu beneficiul rezultat din aplicarea majorărilor de punctaj prevăzute de art. II lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 100/2008 și art. 169 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, exceptările prevăzute de aceste din urmă texte legale și anume, utilizarea vechimii în muncă necesare deschiderii dreptului la pensie prevăzută de acte normative cu caracter special fiind aplicabilă, pentru identitate de rațiune și celor care, la recalcularea pensiei, au beneficiat de creștere directă a punctajului realizat prin utilizarea, ca stagiu de cotizare, a unei vechimi în muncă mai mici decât vechimea în muncă generală prevăzută de art. 8 din Legea nr. 3/1977, în vigoare la data deschiderii dreptului la pensie.

Prin urmare, punctajele suplimentare prevăzute de art. II lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 100/2008 și art. 169 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 pot fi acordate doar atunci când persoanele asigurate au realizat efectiv în grupele superioare de muncă un stagiu de cotizare mai mic de 20 de ani, pentru grupa I sau 25 de ani, pentru grupa II de muncă, această soluție îndeplinind funcțiile de recompensare vizate de scopul legii.

 

§ 4. În consecință, apreciez că, în interpretarea și aplicarea art. 2 alin. (1) și art. 4 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2005 aprobată cu modificări prin Legea nr. 78/2005, art. 2 alin. (3) și (4) din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1550/2004, pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în perioada 1 iulie 1977 – 31 martie 2001 care au lucrat efectiv 20 de ani în grupa I de muncă sau 25 de ani în grupa II de muncă, stagiul de cotizare utilizat la recalcularea pensiei este această vechime efectivă, prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, în vigoare la data deschiderii drepturilor.

 

 

 

 

Procuror  General,

Tiberiu Mihail nițu

 

 

 



[1] Din această primă categorie fac parte acele hotărâri judecătorești prin care cererile formulate de contestatori au fost respinse, întrucât:

- locurile de muncă în care și-au desfășurat activitatea nu se încadrau în grupe speciale de muncă (sentințele civile nr. 568 din 7 aprilie 2014, nr. 351 din 5 martie 2014, nr. 342 din 3 martie 2014, nr. 1693 din 4 noiembrie 2009 și nr. 573 din 7 aprilie 2014 pronunțate de Tribunalul Galați);

- contestatorul a lucrat în grupa I de muncă mai puțin de 20 de ani (decizia civilă nr. 1038 din 29 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. 3044/103/2009; sentința civilă nr. 705 din 5 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul Botoșani în dosarul nr. 10660/40/2011;

- drepturile de pensie nu s-au deschis în perioada 1 iulie 1977 – 31 martie 2001 (deciziile civile nr. 1091/M din 8 octombrie 2010 și nr. 751/M din 5 iulie 2010 pronunțate de Curtea de Apel Brașov);

[2] Situațiile de drept diferite celor vizate în sesizare au fost determinate de aplicarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 100/2008 ceea ce determină, în optica instanțelor, imposibilitatea cumulării dublului beneficiu rezultat pe de o parte, din stagiul de cotizare redus potrivit art. 14 din Legea nr. 3/1977 și, pe de altă parte, a punctajului suplimentar acordat pentru fiecare an/lună de spor realizat în grupele de muncă I și/sau a II-a  (decizia nr. 842 din 14 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. 2278/115/2009);

Acest aspect a constituit obiect al sesizării de recurs în interesul legii formulată de Colegiul de Conducere al Curții de Apel București soluționată prin decizia nr. 6 din 8 decembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul Competent să judece recursul în interesul legii în dosarul nr. 3/2014, publicată în Monitorul Oficial, parte I, nr. 87 din 2 februarie 2015.

                Prin punctul de vedere formulat în această cauză am apreciat, din perspectiva teoretică a actului de sesizare, că efectul direct și imediat al aplicării, în procedura de recalculare a pensiilor, desfășurată în baza Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 4/2005, ca stagiu complet de cotizare a vechimii în muncă prevăzute de art. 14 din Legea nr. 3/1977 a constat, pentru asigurații care au desfășurat activitate cel puțin 20 de ani în locuri de muncă ce se încadrau în grupa I de muncă sau cel puțin 25 de ani, în locuri ce se încadrau în grupa a II-a de muncă, în majorarea punctajelor realizate, majorare determinată de împărțirea punctajelor anuale la un numitor mai mic (stagiul complet de cotizare), de 20 de ani sau de 25 de ani, după caz.

                Aplicarea acestor stagii de cotizare în ipotezele de drept analizate este determinată de efectul obligatoriu al deciziei în interesul legii nr. 40 din 22 septembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

                Judecătorii raportori din această cauză au apreciat că prevederile art. 14 din Legea nr. 3/1977 cu privire la stagiul complet de cotizare de 20 de ani, respectiv 25 de ani reprezintă o dispoziție legală cu caracter derogator în raport cu norma generală conținută de art. 8 din aceeași lege, astfel că sunt exceptați de la beneficiul majorării de punctaj prevăzut de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 100/2008, respectiv art. 169 din Legea nr. 263/2010, persoanele care la recalcularea dispusă în baza Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 4/2005 au beneficiat de stagiul complet de cotizare reglementat de art. 14 din Legea nr. 3/1977.

                Sesizarea de recurs în interesul legii a fost respinsă, întrucât a intervenit o reconsiderare a jurisprudenței minoritare care, raliindu-se la orientarea majoritară, a determinat unificarea practicii judiciare.

[3] G. Boroi, „Drept procesual civil”, Editura Hamangiu, București, 2015, p. 732.

V. Belegante, în „Noul Cod de procedură civilă. Comentat și adnotat”, vol. I, V.M. Ciobanu (coord.), Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 1204; O. Spineanu Matei în „Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole”, vol. I, G. Boroi (coord.), Editura Hamangiu, București, 2013, p. 1000.

                Un reputat autor consideră că recursul în interesul legii poate avea ca obiect numai acele părți din hotărârile atacate care se referă la „chestiunile de drept” ce au primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești (I. Leș, „Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole”, Editura CH Beck, București, 2013, n. 3, p. 761).

[4] M. Nicolae, „Recursul în interesul legii și dezlegarea, în prealabil, a unei chestiuni de drept noi de către Înalta Curte de Casație și Justiție în lumina Noului Cod de procedură civilă”, Dreptul nr. 2/2014, p. 24;            I. Deleanu – „Tratat de procedură civilă”, vol. II, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 383; decizia nr. 22 din 17 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 813 din 17 noiembrie 2011;

 

[5] I. Leș, op. cit., n. 8, p. 767 și jurisprudența loc cit. , M. Nicolae; op. cit., nota 84 subsol, p. 46, M. Andreescu – „Constituționalitatea recursului  în interesul legii și a deciziilor pronunțate”, Curierul Judiciar nr. 1/2011, p. 36; Curtea Constituțională decizia nr. 360 din 25 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 317 din 14 mai 2010;

[6] În particular, cu privire la decizia în interesul legii nr. 40/2008, notăm existența unui demers de lămurire a dispozitivului acestei decizii, respins, ca inadmisibil prin încheierea din 17 ianuarie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, pe temeiul lipsei legitimării procesuale active a autorului sesizării.

                Doctrina, pornind de la obiectul sesizării în cazul unui recurs în interesul legii și specificul procedurii pe care o implică soluționarea acestuia care excede sferei contenciosului privat consideră că, în principiu, dispozițiile art. 442 și următoarele din Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile în raport cu o decizie în interesul legii   (I. Deleanu, op. cit; n. 127, p. 408).

                Însă, autorul citat concepe posibilitatea unui demers de lămurire a unor asemenea decizii prin aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 518 din Codul de procedură civilă (Idem, p. 409);

[7] Publicată în Monitorul Oficial, parte I, nr. 390 din 12 iunie 2012.

                Prin această decizie s-a stabilit, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2005 că stagiul complet de cotizare utilizat la recalcularea drepturilor de pensie ale persoanelor nevăzătoare, drepturi care s-au deschis în perioada 1 iulie 1977 – 31 martie 2001 este cel reglementat de art. 89 din Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat și asistență socială.

[8] Astfel cum am arătat anterior, în cuprinsul deciziei nr. 40/2008, Secțiile Unite ale instanței supreme, față de limitele învestirii, nu au analizat problema raportului dintre art. 8 și art. 14 din Legea nr. 3/1997, ca normă generală și normă specială din cuprinsul legii generale în vigoare la data deschiderii drepturilor la pensie;

[9] Deși Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2005 a fost abrogată prin art. 196 lit. n) din Legea nr. 263/2010, cu începere de la 1 ianuarie 2011, iar Hotărârea Guvernului nr. 1550/2004 a fost abrogată prin art. 196 lit. p) din aceeași lege, aceste acte normative ultraactivează și sunt în continuare aplicabile în situațiile în care se solicită revizuirea drepturilor de pensie recalculate în baza acestor reglementări, fie în procedura de revizuire, prevăzută în art. 107 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, fie în cea de recalculare, potrivit art. 107 alin. (3) din același act normativ, ca procedee tehnice de reevaluare a drepturilor de pensie.

                De altfel, jurisprudența examinată este unanimă în această privință.

                Din aceste perspective, revizuirea și recalcularea prevăzute de art. 107 alin. (1) și (3) din Legea    nr. 263/2010 presupun per se o întoarcere la momentul efectuării recalculării în temeiul actelor normative abrogate , astfel încât, în virtutea principiului tempus regit actum, dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 4/2005 și ale Normelor aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1550//2004 ultractivează.

După cum în mod judicios au arătat unele instanțe, revizuirea drepturilor de pensie acoperă toată perioada cuprinsă între data stabilirii inițiale a drepturilor supuse revizuirii și data efectuării propriu – zise a revizuirii (decizia nr. 286 din 17 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VII-a Civilă, Conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. 2745/122/2012).

Din aceste perspective, își menține actualitatea și discuția privind raportul dintre art. 8 și art. 14 din Legea nr. 3/1977 și explicitarea conținutului normativ al dispozițiilor art. 14 din acest act normativ, chiar și după abrogarea sa prin art. 198 din Legea nr. 19/2000.

[10] Potrivit art. 2 alin. (4) din Normele aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1550/2004: „Pentru persoanele beneficiare de pensii stabilite în condițiile prevăzute de acte normative cu caracter special, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anul este vechimea necesară deschiderii dreptului la pensie prevăzută de aceste acte normative”.

[11] În acest sens, s-a considerat și prin punctul de vedere formulat de Ministerul Public în problema de drept sesizată de Colegiul de Conducere al Curții de Apel București care a format obiectul dosarului nr. 3/2014 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii.

[12] Cu titlu de acte normative speciale edictate în acest scop, indic exemplificativ Legea nr. 57/1992 privind încadrarea în muncă a persoanelor handicapate, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/1999 privind protecția specială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, Hotărârea de Guvern nr. 407/1990 privind reglementarea unor drepturi ce se acordă salariaților din unitățile de cercetare, exploatare și prelucrare a materiilor prime nucleare.

                De asemenea, potrivit art. 77 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 în privința asiguraților pensionați după intrarea în vigoare a acestei legi și care și-au desfășurat activitatea în locurile de muncă prevăzute de art. 20 din acest act normativ (locuri de muncă în condiții speciale) li se iau în considerare stagiile minime de cotizare prevăzute de art. 43 din această lege.

[13] Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, decizia nr. 6 din     8 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 87 din 2 februarie 2015;