Nr. 807/C/1745/III-5/2015   06  mai 2015

PDV expediat la ÎCCJ la 06 mai 2015

Doamnei

judecător dr. Livia Doina STANCIU

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

                        Cu referire la adresa nr. 212 din 23 martie 2015, am onoarea să vă transmit alăturat punctul de vedere formulat de Ministerul Public în problema de drept ce formează obiectul dosarului nr. 7/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent  să judece recursul în interesul legii privind: „Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale în referire la includerea perioadei de ucenicie la calculul vechimii în muncă”, cu  termen pentru depunerea raportului la 8 mai 2015 şi termen de judecată la data de 8 iunie 2015.

                        Potrivit actului de sesizare reprezentat de recursul în interesul legii declarat de Avocatul Poporului, în această problemă, se precizează următoarele:

                        Pe rolul instanţelor judecătoreşti s-au aflat numeroase cauze prin care se solicită recunoaşterea ca vechime în muncă a perioadei de ucenicie, în care solicitantul a fost ucenic cu plată şi a urmat cursurile unei şcoli profesionale. Examinarea jurisprudenţei la nivel naţional a relevat că instanţele de judecată au soluţionat diferit această problemă de drept. Elementele puse în discuţie sunt următoarele:

                        - existenţa unui contract de ucenicie;

                        - plata salariilor/indemnizaţiilor;

                        - plata cotizaţiilor de asigurări sociale;

                        - existenţa unui contract de muncă.

                        Soluţiile sunt de admitere a cererilor sau de respingere, după caz, iar în motivarea deciziilor s-a avut în vedere îndeplinirea fie a tuturor elementelor de mai sus, fie s-a cerut dovedirea numai a unuia, a două sau a trei dintre ele. Toate deciziile de admitere au considerat că este necesară probarea existentei unui contract de ucenicie, nu a unui contract de muncă. Cu privire la celelalte aspecte, practica instanţelor este foarte diferită:

                        - se consideră suficientă existenta diplomei de absolvire şi înscrierea menţiunii şcolii în carnetul de muncă, fără a fi necesară probarea celorlalte elemente (salariu, contribuţii sociale, adeverinţă de la şcoala sau întreprinderea respectivă),

                        - cererea se admite în baza unei adeverinţe în care se precizează că ucenicul a beneficiat de toate drepturile legale prevăzute de Legea nr. 3/1950 cuprinzând Codul muncii;

                        - cererea se admite probându-se fie existenţa salariilor ucenicilor, dar nu şi plata contribuţiilor sociale; fie plata contribuţiilor, dar nu şi a salariului;

                        - cererea se admite întrucât s-a făcut dovada plăţii salariilor şi a achitării contribuţiilor de asigurări sociale.

I. În aceste privinţe există următoarele orientări de jurisprudenţă:

1. Într-o primă orientare de jurisprudenţă[1] - susţinută de Curtea de Apel Craiova şi Curtea de Apel Timişoara - s-a reţinut că perioada în care persoana a fost ucenic cu plată trebuie să fie valorificată ca stagiu de cotizare, întrucât se face dovada:

                        - plăţii salariului ucenicului în perioada de ucenicie;

                        - achitării cotizaţiilor de asigurări sociale.

Această opinie se întemeiază pe următoarele considerente:

                        a) interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 89 din Regulamentul de aplicare a Decretului nr. 292/1957, conform cărora „Nu constituie vechime în muncă timpul servit ca ucenic, practicant sau elev al unei şcoli profesionale cu excepţia celor ce au cotizat la fostele case de asigurări sociale sau dovedesc că au primit un salariu”;

                        b) prevederile art. 6 din Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 4161/1953, potrivit cărora "contribuţia pentru asigurările sociale se plăteşte şi asupra sumelor plătite de întreprinderi elevilor şcolilor profesionale cât fac practică în producţie";

                        c) interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 32 lit. b) din Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 252/1967, pentru aplicarea Legii nr. 27/1966 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi pensia suplimentară, care prevăd că nu se consideră vechime în muncă timpul servit ca ucenic, practicant sau elev al unei şcoli profesionale, cu excepţia celor prevăzuţi la art. 30 alin. (1) lit. h)[2] şi a celor care fac dovada că în această perioadă au primit salariu ori au cotizat la fostele asigurări sociale până la 1 ianuarie 1949.

                        În această opinie, instanţele au interpretat prevederile art. 89 din Regulamentul de aplicare a Decretului nr. 292/1957 în sensul că perioada în care o persoană a fost ucenic constituie vechime în muncă fără a fi necesar un contract de muncă, iar lipsa acestui tip de contract nu conduce automat la concluzia că sumele primite ar fi reprezentat bursa.

2. Într-o altă opinie[3]- susţinută de Curtea de Apel Braşov şi Curtea de Apel Târgu Mureş - instanţele au admis acţiunile în baza adeverinţelor emise de unităţile de învăţământ în care se arată că reclamanţii au urmat cursurile şcolilor profesionale de ucenici, timp în care au beneficiat "de toate drepturile prevăzute de Legea nr. 3/1950 cap. 14. art. 106 ind. 2 şi art. 133 lit. d)”. În plus, au fost depuse statele de plată.

                        În această opinie, prevederile art. 106 alin. (2) din Legea nr. 3/1950, potrivit cărora cotizaţiile de asigurare sunt în sarcina celor care angajează şi nu pot fi reţinute din salariile angajaţilor şi ale art. 133 lit. d) din acelaşi act normativ, conform cărora vechimea în muncă se consideră neîntreruptă când angajatul urmează o şcoală în scopul pregătirii profesionale, au fost interpretate şi aplicate în sensul că perioada în care au fost urmate cursurile şcolilor profesionale de ucenici trebuie considerată vechime în muncă.

3. Într-o altă orientare de jurisprudenţă (minoritară)[4] - susţinută de Curtea de Apel Craiova, perioada de ucenicie a fost recunoscută ca vechime în muncă doar cu dovada veniturilor, nu si a plăţii contribuţiilor sociale.

                        Pentru motivarea acestei opinii au fost aplicate prevederile art. 8 lit. a) din Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 981/1967 cu privire la pregătirea unor muncitori calificaţi prin ucenicie la locul de muncă[5]. Astfel, norma legală a fost interpretată în sensul că ucenicia la locul de muncă este o formă de calificare profesională ce se face în baza contractului de ucenicie.

                        Totodată, s-a făcut aplicarea art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 389/1972 cu privire la contribuţia pentru asigurările sociale de stat[6], fiind interpretat în sensul că vărsarea contribuţiilor de asigurări sociale nu intra în sarcina ucenicilor, ci a unităţilor socialiste de stat.

                        Ca atare, în această opinie a fost suficientă dovada cursurilor de ucenicie şi plata unei indemnizaţii lunare, cererea fiind admisă chiar şi în lipsa unei menţiuni exprese cu privire la plata cotizaţiilor de asigurări sociale.

4. Într-o altă orientare de jurisprudenţă (minoritară)[7] - susţinută de Curtea de Apel Timişoara, vechimea în muncă pentru perioada uceniciei a fost recunoscută numai prin dovada contractului de ucenicie si o adeverinţă în care se precizează virarea contribuţiei pentru pensii, nu şi a salariului.

                        Conform acestei opinii, perioada în care persoana a fost ucenic constituie vechime în muncă, în baza:

                        a) art.161 alin. (1) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale - care prevede modalitatea de calcul a salariilor lunare în cazul în care acestea nu au fost menţionate în acte - va fi aplicat şi în cazul ucenicului care nu poate dovedi salariul;

                        b) Pentru recunoaşterea perioadei de ucenicie ca vechime în muncă, s-au reţinut:

                        - interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 89 din Regulamentul de aplicare a Decretului nr. 292/1957, conform cărora „Nu constituie vechime în muncă timpul servit ca ucenic, practicant sau elev al mei şcoli profesionale cu excepţia celor ce au cotizat Ia fostele case de asigurări sociale sau dovedesc că au primit un salariu";

                        - prevederile art. 160 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, potrivit cărora vechimea în muncă recunoscută pentru stabilirea pensiilor până la intrarea în vigoare a legii constituie stagiu de cotizare;

                        c) Referitor la plata contribuţiilor de asigurări sociale, s-a făcut aplicarea prevederilor art. 6 din Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 4161/1953, potrivit cărora: "contribuţia pentru asigurările sociale se plăteşte şi asupra sumelor plătite de întreprinderi elevilor şcolilor profesionale cât fac practică în producţie".

                        Ca atare, în această opinie, perioada de ucenicie a fost luată în considerare ca stagiu de cotizare numai în baza adeverinţei de virare a contribuţiei de asigurări sociale.

5. Într-o altă opinie (minoritară)[8] - susţinută de Curtea de Apel Alba Iulia, pentru recunoaşterea ca vechime în muncă a perioadei de ucenicie, s-a considerat suficientă existenţa diplomei de absolvire şi înscrierea menţiunii şcolii în carnetul de muncă, fără a fi necesare probarea celorlalte elemente (salariu, contribuţii sociale, adeverinţă de la şcoala sau întreprinderea respectivă).

                        Pentru a decide în acest fel, instanţa a aplicat prevederile Legii nr. 3/1950 cuprinzând Codul Muncii, şi anume art. 78 privind ucenicii, art. 104, art. 106 - 107 şi ale art. art. 133 lit. d) privind vechimea în muncă.

                        Acestea au fost opiniile exprimate de instanţele judecătoreşti în sensul recunoaşterii vechimii în muncă pentru perioada de ucenicie. Unele instanţe au menţionat în motivare şi punctul de vedere al Casei Naţionale de Pensii Publice, potrivit căruia ucenicii pot beneficia de valorificarea ca vechime în muncă a perioadei de ucenicie doar dacă dovedesc că în perioada de ucenicie au primit salariu pentru care s-a virat contribuţia de asigurări sociale de stat.

6. Într-o altă orientare de jurisprudenţă[9] - susţinută de Curtea de Apel Oradea - acţiunea a fost respinsă, în temeiul art. 89 din Regulamentul de aplicare a Decretului nr. 292/1957, respectiv ale art. 32 lit. b) din Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 252/1967, pentru aplicarea Legii nr. 27/1966 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi pensia suplimentară. În această speţă, reclamantul a solicitat recunoaşterea ca stagiu de cotizare a activităţii de ucenic dovedită cu menţiunea din carnetul de muncă şi adeverinţă, în care nu se specifică salariul sau plata cotizaţiilor, arătând că lipsa acestor menţiuni nu i se poate imputa.

7. Într-o altă orientare de jurisprudenţă[10] - susţinută de Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Alba Iulia. Curtea de Apel Bacău - solicitările cu acest obiect au fost respinse, reţinându-se că perioada în care persoana a urmat cursurile unei şcoli profesionale de ucenici şi a primit salariu, nu trebuie să fie valorificată ca stagiu de cotizare, în cazul în care persoanele respective:

                        - nu pot face dovada plăţii cotizaţiilor de asigurări sociale şi

                        - nu au încheiat un contract de muncă cu întreprinderea.

                        Astfel, activitatea fiind prestată în baza unui contract de ucenicie încheiat cu şcoala profesională nu este luată în considerare ca stagiu de cotizare la calculul pensiei.

            Această opinie se întemeiază pe următoarele considerente:

Pe durata contractului de ucenicie reclamaţii nu deţineau contracte de muncă, acestea fiind încheiate după absolvirea şcolii profesionale. Pe cale de consecinţă, perioada de ucenicie nu este considerată vechime în muncă. În drept, în acest sens au fost interpretate şi aplicate:

a) prevederile art. 8 lit. a) din Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 981/1967[11];

                        b) prevederile art. 2 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitare de pensii publice[12];

c) prevederile art. 133 lit. e) din Legea nr. 3/1950 cuprinzând Codul Muncii.[13]

*

*                      *

                        Apreciez ca fiind în litera şi spiritul legii opinia potrivit căreia perioada de ucenicie constituie vechime în muncă şi stagiu de cotizare, potrivit dispoziţiilor legale care au reglementat această formă de activitate în perioadele de referinţă.

                        Primul Cod al muncii adoptat prin Legea nr. 3/1950[14], dispunea în art. 78 că: „Sunt ucenici acei care învaţă o meserie în şcoli profesionale şi ateliere, precum şi cei care-şi însuşesc individual o meserie lucrând în producţie sub conducerea unor persoane calificate”.

                        Potrivit art. 133 lit. d) din acest cod, se considera vechime neîntreruptă şi perioada în care angajatul urma o şcoală în scopul pregătirii profesionale.

                        O reglementare mai nuanţată se regăseşte în Codul muncii adoptat prin Legea nr. 10/1972[15], care în art. 160 alin. (1) şi (2) prevedea:

„(1) Calificarea profesională prin ucenicie la locul de muncă se face pe baza contractului de ucenicie şi se realizează prin pregătire practică desfăşurată în unităţi de producţie sau de servire a populaţiei şi prin pregătire teoretică.

                        (2) Ucenicii primesc pe timpul pregătirii bursă sau indemnizaţie corespunzătoare aportului lor în producţie […]”.

                        Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 208 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată[16]:

„(1) Ucenicia la locul de muncă se organizează în baza contractului de ucenicie;

                        (2) Contractul de ucenicie la locul de muncă este contractul individual de muncă de tip particular, în temeiul căruia:

                                   a) angajatorul persoană juridică sau persoană fizică se obligă ca, în afara plăţii unui salariu, să asigure formarea profesională a ucenicului într-o meserie potrivit domeniului său de activitate;

                                   b) ucenicul se obligă să se formeze profesional şi să muncească în subordinea angajatorului respectiv.

                        (3) Contractul de ucenicie la locul de muncă se încheie pe durată determinată”.  

                        Conform art. 209 din acelaşi act normativ:

„(1) Persoana încadrată în muncă în baza unui contract de ucenicie are statut de ucenic;

                     (2) Ucenicul beneficiază de dispoziţiile aplicabile celorlalţi salariaţi, în măsura în care ele nu sunt contrare celor specifice statutului său”.

                        Pe plan internaţional ucenicia este reglementată de Recomandările Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 57/1939 şi nr. 60/1939 care dispun că ucenicia desemnează orice sistem prin care angajatorul se obligă să angajeze un tânăr pe care să-l înveţe ori să-l facă să înveţe metodic o meserie în cadrul unei durate prestabilite, iar acesta se obligă să presteze munca pentru care s-a pregătit în serviciul angajatorului.[17]

                        Contractul de ucenicie[18] este sub aspectul naturii juridice, tot un contract individual de muncă, dar de tip particular, deoarece are un obiect complex, care cuprinde nu numai prestarea muncii şi plata salariului, ci şi ceea ce este determinant pentru acest contract, respectiv formarea profesională într-o anumită meserie, asigurată de angajator, ucenicul salariat obligându-se să urmeze cursurile.

                        În temeiul art. 210 din Codul muncii – norma cadru – a fost adoptată Legea nr. 279/2005 privind ucenicia la locul de muncă, cu modificările şi completările ulterioare[19], precum şi Normele de aplicare a acestui act normativ, cu modificările şi completările ulterioare, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 234/2006.[20]

                        Contractul de ucenicie la locul de muncă este definit prin art. 6 alin. (1) din Legea nr. 279/2005, republicată, ca fiind „un contract individual de muncă de tip particular, încheiat pe durată determinată, în temeiul căruia o persoană fizică, denumită ucenic, se obligă să se pregătească profesional şi să muncească pentru şi sub autoritatea unei persoane juridice sau fizice denumite angajator, care se obligă să-i asigure plata salariului şi toate condiţiile necesare formării profesionale”.

                        Contractul de ucenicie întruneşte[21] trăsăturile oricărui contract individual de muncă, fiind, aşadar, un contract numit, bilateral, sinalagmatic, oneros, comutativ, cu executare succesivă, intuitu personae, caracterizat prin subordonarea celui care prestează munca faţă de angajator.

                        Având în vedere că ucenicul, în afara timpului afectat pregătirii teoretice, prestează o muncă în concordanţă cu programul de lucru al angajatorului şi este subordonat acestuia, munca sa fiind retribuită, în sensul că primeşte salariu şi eventual alte drepturi băneşti, bucurându-se, totodată, de măsurile de protecţie socială proprii salariaţilor, rezultă, indubitabil, că perioada de ucenicie constituie vechime în muncă.[22]

                        În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 279/2005 „Contractul de ucenicie la locul de muncă se încheie obligatoriu în formă scrisă, în limba română, şi se înregistrează în termen de 20 de zile la inspectoratul teritorial de muncă judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti. Obligaţia de încheiere a contractului de ucenicie, în formă scrisă, revine angajatorului”.

                        Precizarea din norma citată, în sensul că acest contract se încheie, în mod obligatoriu în formă scrisă, nu afectează, însă, caracterul său consensual şi nu îl plasează în sfera contractelor solemne, forma scrisă fiind evident cerută ad probationem şi nu ad validitatem[23], putând fi astfel dovedit cu orice mijloc de probă.

                        Pe de altă parte, din succesiunea în timp a actelor normative cu privire la stagiul de cotizare se desprind următoarele aspecte:

                        Art. 106 din Legea nr. 3/1950 dispunea „În vederea organizării Asigurărilor Sociale se stabilesc cotizaţiile de asigurări procentuale în raport cu salariile plătite.

                        Cuantumul cotizaţiilor de asigurări se va fixa prin decizia Confederaţiei Generale a Muncii, în raport cu felul muncii şi cu pericolul ce-l prezintă condiţiile în care ea se prestează.

                        Cotizaţiile de asigurare sunt în sarcina celor ce angajează şi nu pot fi reţinute din salariile angajaţilor”.

                        În acelaşi sens au fost şi dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 27/1966 privind pensiile de asigurări sociale şi pensia suplimentară.

                        Pe de altă parte, potrivit art. 39 alin. (1) din acelaşi act normativ, se considera în vechime în muncă perioada cât o persoană a activat în calitate de angajat, indiferent de felul contractului de muncă şi de modul de remunerare a muncii.

                        Potrivit dispoziţiilor art. 32 lit. b) din Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 252/1967 pentru aplicarea Legii nr. 27/1966 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi pensia suplimentară, republicată,[24] „Nu se consideră vechime în muncă timpul servit ca ucenic, practicant sau elev al unei şcoli profesionale, cu excepţia […] celor care fac dovada […] că au primit salariu ori au cotizat la fostele asigurări sociale până la 1 ianuarie 1949”.

                        Prin art. 1 din Decretul nr. 389/1972 cu privire la contribuţia pentru asigurările sociale de stat[25], s-a stipulat că „Unităţile socialiste de stat, organizaţiile cooperatiste, alte organizaţii obşteşti, orice alte persoane juridice, precum şi persoanele fizice, care folosesc personal salariat, sunt datoare să verse la bugetul asigurărilor sociale de stat, o contribuţie de 15% asupra câştigului brut realizat de personalul lor salariat, de persoanele care se califică la locul de muncă sau care urmează cursuri de perfecţionare profesională, precum şi asupra sumelor primite de ucenici, elevi ai şcolilor profesionale, pe timpul cât fac practică în producţie, indiferent de forma în care se realizează aceste venituri, de fondul din care se plătesc şi de durata contractului de muncă”, iar potrivit art. 5 alin. (2) din acelaşi act normativ „Nedepunerea contribuţiei pentru asigurări sociale de stat nu afectează plata drepturilor de asigurări sociale cuvenite celor asiguraţi”.

                        Ulterior, şi Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială,[26] dreptul comun în materie, anterior Legii nr. 19/2000, a cuprins în art. 9 alin. (1) şi (2) şi art. 20 alin. (4) dispoziţii potrivit cărora:

                        Art. 9:

(1) „Vechimea în muncă ce se ia în considerare la stabilirea pensiilor pentru munca depusă este timpul cât o persoană a fost încadrată în baza unui contract de muncă;

(2) Dovada vechimii în muncă, în vederea pensionării, se face prin carnetul de muncă, întocmit conform legii”.

                         Art. 20 alin. (4) - Se consideră vechime în muncă „perioadele pentru care s-a cotizat la fostele asigurări sociale, ori la casele de pensii preluate de stat”.

                        Din economia normelor citate, rezultă că, se consideră vechime în muncă timpul cât un ucenic  a primit salariu sau o altă formă de remuneraţie, dacă acesta ori angajatorul, potrivit legislaţiei în vigoare la data realizării veniturilor, a cotizat la fondul  asigurărilor sociale ori la casele de pensii preluate de stat.

                        Ulterior, Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale[27], cu modificările şi completările ulterioare, a instituit prin art.2 lit. e) organizarea şi funcţionarea sistemului public de pensii, pe principiul contributivităţii, conform căruia „fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite”, principiu care se regăseşte şi în art.2 lit. c) din Legea nr.263/2010, privind sistemul unitar de pensii publice[28], cu modificările şi completările ulterioare.

                        Totodată, prin art. 160 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, s-a prevăzut că „Vechimea în muncă recunoscută pentru stabilirea pensiilor până la intrarea în vigoare a prezentei legi constituie stagiu de cotizare”, iar art. 161 alin. (2) şi (3) din acelaşi act normativ dispune:

„(2) În condiţiile în care, pentru o anumită perioadă, în carnetul de muncă nu sunt înregistrate drepturile salariale, asiguratul poate prezenta acte doveditoare ale acestora. În caz contrar drepturile salariale luate în calcul se consideră egale cu salariul minim brut pe economie, în vigoare în perioada respectivă”;

(3) „Fac excepţie de la aplicarea prevederilor alin. (2) perioadele anterioare datei de 1 ianuarie 1963 pentru care, la determinarea punctajului mediu anual, se utilizează:

                        a) un punct pentru fiecare lună de stagiu de cotizare realizat în perioadele anterioare datei de 1 septembrie 1947, indiferent de nivelul drepturilor salariale înregistrate în carnetul de muncă sau dovedite ori pentru care în carnetul de muncă nu sunt înregistrate drepturile salariale;

                        b) un punct pentru fiecare lună de stagiu de cotizare realizat în perioadele cuprinse între data de 1 septembrie 1947 şi data de 31 decembrie 1962 şi pentru care în carnetul de muncă nu sunt înregistrate drepturile salariale şi nici nu sunt dovedite;

                        c) un punct pentru fiecare lună de stagiu de cotizare realizat în perioadele cuprinse între data de 1 septembrie 1947 şi data de 31 decembrie 1962, în situaţia în care prin valorificarea drepturilor salariale din actele doveditoare rezultă, pentru fiecare lună de stagiu de cotizare, un număr de puncte mai mic decât cel prevăzut la lit. b)”.

Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, în art. 16 lit. a) dispune  „Constituie stagiu de cotizare în sistemul public de pensii:

                        a) vechimea în muncă recunoscută pentru stabilirea pensiilor până la data de 1 aprilie 2001”, iar art.159 alin.(1) prevede că dovada vechimii în muncă se face cu carnetul de muncă, carnetul de asigurări sociale sau cu alte acte prevăzute de lege. De asemenea, Legea nr.263/2010, a preluat în art.162 alin.(2) şi (3), dispoziţiile art.161 alin.(2) şi (3) din Legea nr. 19/2000, anterior citate.

                        Prin urmare, raportat la dispoziţiile legale enunţate, constituie vechime în muncă  perioada în care o persoană a desfăşurat activitate în calitate de ucenic şi această perioadă poate fi reţinută ca stagiu de cotizare, în vederea stabilirii şi recalculării drepturilor de pensie potrivit Legii nr. 19/2000 şi a Legii nr. 263/2010, atunci când, în raport de prevederile legale aplicabile pe durata efectuării uceniciei, acesta a beneficiat de salariu sau de alte forme de remuneraţie şi, pentru care el, în nume propriu, ori angajatorul, cu reţinerea sau nu din drepturile băneşti acordate, a plătit contribuţia de asigurări sociale.

                        În acest mod se dă eficienţă principiului contributivităţii, astfel cum a fost explicat în practica de unificare a instanţei supreme.[29]

            Pentru aceste motive, în temeiul dispoziţiilor art. 517 din Codul de procedură civilă, solicit admiterea recursului în interesul legii declarat de Avocatul Poporului şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii.

Procuror  General,

Tiberiu Mihail niţu

---

[1] Anexa nr. 1 - decizia nr. 1886 din 14 martie 2011 pronunţată în dosarul nr. 8309/101/2010 de Curtea de Apel Craiova - Secţia a II-a civila şi pentru de conflicte de munca şi asigurări sociale, irevocabilă; decizia nr. 6630 din 5 septembrie 2011 a Curţii de Apel Craiova, irevocabilă, prin care se menţine sentinţa nr. 130 din 12 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, în dosarul nr. 10742/101/2010; decizia civilă nr. 1613 din 29 iunie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, prin care se menţine sentinţa civilă nr. 1973 din 3 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, în dosarul nr. 2538/115/2010; decizia nr. 2285 din 22 februarie 2012 a Curţii de Apel Craiova, prin care se menţine sentinţa nr. 233 din 22 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, în dosarul nr. 6079/101/2011; decizia nr. 3813 din 20 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă, irevocabilă, prin care se menţine sentinţa nr. 138 din !9 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, în dosarul nr. 1015/101/2011; decizia civilă nr. 1204 din 25 aprilie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, prin care se menţine sentinţa civilă nr. 1634 din 28 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin - Secţia I civilă în dosarul nr. 2560/115/2009.

[2] timpul cât o persoana a lucrat ca practicant judecătoresc, ca asistent de farmacie după efectuarea stagiului obligatoriu de practică, sau ca practicant în atelierele şcolilor profesionale gradul II sau ale liceelor industriale, după absolvirea acestora

[3] Anexa nr. 2 - decizia civilă nr. 58/A din 23 ianuarie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia l civilă, în dosarul nr. 2938/102/2013, definitivă; decizia civilă nr. 51/M din 21 ianuarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Braşov - Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. 826/64/2012, irevocabilă; decizia civilă nr. 100/A din 14 noiembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia I civilă, în dosarul nr. 2028/102/2013, definitivă; decizia nr. 216/R din 27 martie 2014 a Curţii de Târgu Mureş - Secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. 7302/102/2012, irevocabilă. 

[4] Anexa nr. 3 - decizia nr. 7471 din 10 iulie 2013 a Curţii de Apel Craiova, prin care se menţine sentinţa nr. 2691 din 22 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Gorj în dosarul nr. 1895/95/2013.

[5] Pe timpul pregătirii practice în producţie ucenicii primesc indemnizaţii lunare, al căror cuantum se va stabili diferenţiat, pe ani de pregătire, ţinând seama de aportul lor ta realizarea producţiei

[6] Art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 389/1972 are următorul conţinut: "Unităţile socialiste de stat, organizaţiile cooperatiste, alte organizaţii obşteşti, orice alte persoane juridice, precum şi persoanele fizice, care folosesc personal salariat, sînt datoare să verse la bugetul asigurărilor sociale de stat, o contribuţie de 15% asupra câştigului brut realizat de personalul lor salariat, de persoanele care se califică la locul de muncă sau care urmează cursuri de perfecţionare profesională, precum şi asupra sumelor primite de ucenici, elevi ai şcolilor profesionale, pe timpul cât fac practica în producţie, indiferent de forma în care se realizează aceste venituri, de fondul din care se plătesc şi de durata contractului de muncă".

[7] Anexa nr. 4 - decizia civilă nr. 2966 din 15 decembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, prin care se menţine sentinţa nr. 941 din 28 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 685/115/2010.

[8] Anexa nr. 5 - decizia civilă nr. 594 din 29 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia pentru de conflicte de muncă şi asigurări sociale» în dosarul nr. 2767/97/2009, irevocabilă.

[9] Anexa nr. 6 - Sentinţa civilă nr. 1223/LMA din 19 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Satu Mare în dosarul nr. 9008/83/2011, menţinută de Curtea de Apel Oradea prin respingerea recursului.

[10] Anexa nr. 7 - Sentinţa civilă nr. 448 din 28 martie 2014 pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr. 3425/109/2013, menţinută de Curtea de Apel Piteşti prin decizia nr. 786 din 25 septembrie 2014; decizia nr. 1389 din 19 noiembrie 2013, irevocabilă, pronunţată de Curtea de Apel Suceava - Secţia I civilă, prin care se menţine sentinţa civilă nr. 800 din 22 mai 2013 pronunţată de Tribunalul Botoşani - Secţia 1 civilă în dosarul nr. 3423/40/2012; decizia civilă nr. 4758 din 29 noiembrie 2012, irevocabilă, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. 418/57/2012; sentinţa civilă nr. 729/C din 19 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Neamţ - Secţia I Civilă, în dosarul nr. 1163/103/2013, irevocabilă prin nerecurare.

[11] Sentinţa civilă nr. 729/C din 19 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Neamţ – Secţia I Civilă, în dosarul nr. 1163/103/2013, irevocabilă prin nerecurare.

[12] Decizia nr. 1389/2013 pronunţată de Curtea de Apel Suceava – Secţia I Civilă, în dosarul nr. 3423/40/2012.

[13] Decizia civilă nr. 1368/2012 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, în dosarul nr. 6648/97/2010.

[14] Publicată în Buletinul Oficial nr. 50 din 8 iunie 1950, în prezent abrogată.

[15] Publicată în Buletinul Oficial nr. 140 din 1 decembrie 1972, în prezent abrogată.

[16] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011.

[17] Ion Traian Ştefănescu, Contractul de ucenicie la locul de muncă în Revista de drept comercial nr. 7 – 8/2006, pag. 22.

[18] Alexandru Ţiclea – Tratat de dreptul muncii, Ed. a IV-a, Universul Juridic, Bucureşti, 2010, pag. 364.

[19] Publicată în Monitorul Oficial nr. 907 din 11 octombrie 2005.

[20] Publicată în Monitorul Oficial nr. 196 din 2 martie 2006.

[21] Ion Traian Ştefănescu – Tratat teoretic şi practic de drept al muncii, Universul Juridic, Bucureşti, 2010, pag. 499.

[22] Dan Ţop – „Unele consideraţii teoretice privind contractul de ucenicie la locul de muncă”, Pandectele Române nr. 5/2005, pag. 207.

[23] Idem, pag. 208.

[24] Publicată în Buletinul Oficial nr.116 din 25 octombrie 1972, abrogată.

[25] Publicat în Buletinul Oficial nr. 112 din 18 octombrie 1972, abrogat.

[26] Publicată în Buletinul Oficial nr. 82 din 6 august 1977, abrogată.

[27] Publicată în Monitorul Oficial nr.140 dn 1 aprilie 2000, abrogată.

[28] Publicată în Monitorul Oficial nr. 852 din 10 decembrie 2010.

[29] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, decizia nr. 19 din 10 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 51 din 23 ianuarie 2013, decizia nr. 19 din 17 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 824 din 22 noiembrie 2011.