Nr.11874/2670/III-5/2011

C ă t r e

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

                        În  temeiul  art.414²  din  Codul  de  procedură  penală  vă  sesizăm  cu

RECURS ÎN INTERESUL LEGII

în vederea interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor art.42 alin 1, 2 şi 3 din Legea nr.161/2003, respectiv pentru interpretarea unitară a noţiunii de acces fără drept la un sistem informatic, determinat de diferenţierea practică între:

- accesul prin intermediul montării la ATM a dispozitivelor de citire a benzii magnetice a cardului autentic şi a codului PIN aferent acestuia sau

- accesul produs prin folosirea la bancomat a cardului falsificat ori chiar a celui autentic, fără acordul titularului său.

                        Examenul jurisprudenţei actuale evidenţiază mai multe orientări cu privire la aceste aspecte şi, prin urmare, caracterul neunitar al practicii judiciare, astfel :

I. 1. Într-o primă opinie, s-a apreciat că montarea dispozitivelor de citire a benzii magnetice a cardului autentic, a video-camerei sau a falsei tastaturi nu constituie acces fără drept la un sistem informatic, infracţiune prevăzută de art.42 alin.1 din Legea nr.161/2003  (Anexele nr. 1, 3, 43-45, 55).

            Instanţele au încadrat această faptă în dispoziţiile art.25 din Legea 365/2002, reţinându-se că inculpaţii „au deţinut echipamente electronice apte să citească şi să memoreze date din cărţile de credit, în scopul obţinerii acelor date care permit retragerea sumelor de bani din cărţile de credit” (Anexa nr. 44).

                        Alte instanţe au apreciat că „fapta inculpatului de a ataşa la un ATM un dispozitiv format dintr-un telefon mobil prevăzut cu cameră video şi card de memorie şi un suport menit a susţine şi disimula telefonul în plafonul bancomatului, în scopul de a înregistra codul PIN tastat de utilizatorii acestuia, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art.46 alin.2 din Legea nr.161/2003, adică deţinere fără drept a unui dispozitiv conceput sau adaptat în scopul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute de art.42-45 din aceeaşi lege” (Anexa nr. 55).

                        Cele mai multe instanţe însă, au menţinut încadrarea juridică din actul de sesizare, fără a pune în discuţie şi fără a se pronunţa în mod expres asupra problemei de drept supusă prezentului recurs.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a împărtăşit această primă orientare prin deciziile nr. 4009 din 4 decembrie 2008 (Anexa nr. 1), nr. 251 din 26 ianuarie 2011 (Anexa nr. 3), nr. 2416 din 18 iunie 2010 (Anexa nr. 43), nr. 3425 din 5 octombrie 2011 (Anexa nr. 44) şi nr. 3354 din 3 octombrie 2011 (Anexa nr. 45).

                2. a) Într-o a doua opinie, s-a reţinut, dimpotrivă, că, prin montarea la bancomat a dispozitivelor de citire a informaţiilor înregistrate pe banda magnetică a cardului şi de captare a codului PIN  tastat cu ocazia folosirii cardului de către titularul său, se realizează un acces fără drept la sistemul informatic, prin încălcarea măsurilor de securitate (Anexele nr. 39-41, 46-47).

            În argumentarea acestei opinii, instanţele au apreciat că „ATM-ul este un mijloc de colectare, prelucrare şi transmitere a unor date informatice, reprezentate de numărul de cont al titularului, care este stocat pe nivelul 2 al benzii magnetice. Pe de altă parte, prin montarea skimmer-lui în fanta bancomatului, prin care se introduce cardul  şi se realizează citirea benzii magnetice a fiecărui card în parte, stocându-se informaţia astfel obţinută, au fost încălcate măsurile de securitate care aveau drept scop asigurarea secretului numărului de cont şi a operaţiunilor efectuate şi apărarea împotriva folosirii de către o altă persoană a acestor carduri în vederea fraudării. În consecinţă, inculpaţii au accesat fără drept un sistem informatic încălcând astfel măsurile de securitate.” (Anexa nr. 46).

            Cu aceeaşi motivare, unele instanţe au reţinut ca incidente, pentru această situaţie de fapt, dispoziţiile art.44 alin.2, 3 şi art. 46 alin.2 alături de cele ale art.42 alin.2, 3 din Legea nr.161/2003 (Anexa nr. 41).

                        În argumentarea acestei opinii, instanţele au apreciat că atât video-camera cât şi skimmer-ul au fost deţinute în scopul cerut de art.46 alin.2 din Legea nr.161/2003.

            Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a împărtăşit această orientare prin deciziile nr. 376 din 2 februarie 2010 (Anexa nr. 39), nr. 5288 din 15 septembrie  2006 (Anexa nr. 46) şi nr. 2094 din 27 mai 2010 (Anexa nr. 47).

b)  La acelaşi punct de vedere au aderat şi instanţele, inclusiv  Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr.2991 din 1 martie 2010, care, deşi nu au reţinut aplicarea art.42 alin.1 din Legea nr.161/2003, au considerat că acesta  ar fi fost aplicabil „în situaţia în care ar fi fost montate dispozitive de citire a benzilor magnetice la ATM” (Anexa nr. 16).

II. 1. Cât priveşte accesarea fără drept a unui sistem informatic, prin încălcarea măsurilor de securitate cu prilejul folosirii la ATM a cardului falsificat, oricare ar fi fost modul în care s-au obţinut datele informatice cu care a fost acesta inscripţionat, unele instanţe au concluzionat în sensul că fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art.42 alin.1 şi 3 din Legea nr.161/2003 (Anexele nr. 42, 45, 47-53).

Acest punct de vedere a fost argumentat pe dispoziţiile art.35 din Legea nr.161/2003, ale cărui condiţii sunt îndeplinite de bancomat, privit nu doar din punct de vedere fizic, ci şi ca sistem informatic interconectat la reţeaua de bancomate a băncii din care face parte, fapt care permite un schimb de date informatice ce se realizează de îndată ce cardul falsificat prin inscripţionarea datelor aflate pe cardul autentic este „recunoscut” de bancomatul la care este folosit.

                        Instanţele care au aderat la această opinie au încadrat fapta de folosire a cardului falsificat pentru retragere de numerar de la ATM-uri în dispoziţiile art.42 alin.1 şi 3 din Legea nr.161/2003 alături de cele ale art.24 alin.2 din Legea nr.365/2002, singur (Anexa nr. 42) sau împreună cu  art.27 alin.1 din aceeaşi lege (Anexele nr. 45, 47-53).

                        Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a împărtăşit această orientare prin deciziile nr. 1989 din 13 mai 2011 (Anexa nr. 42), nr. 3354 din 3 octombrie  2011 (Anexa nr. 45), nr. 2094 din 27 mai 2010 (Anexa nr. 47), nr. 3503 din 7 octombrie 2010 (Anexa nr. 50), nr. 1457 din 16 aprilie 2010 (Anexa nr. 51) şi nr. 3408 din 5 octombrie 2011 (Anexa nr. 53).

                        2. a). Dimpotrivă, alte instanţe au apreciat că folosirea cardului falsificat pentru retragerea de numerar de la ATM nu constituie acces fără drept şi prin încălcarea măsurilor de securitate la un sistem informatic (Anexele nr. 2-30, 54 ).

Instanţele care au împărtăşit această opinie au încadrat faptele inculpaţilor, în sarcina cărora au reţinut inscripţionarea mai multor carduri blanc cu date informatice preluate de pe cardurile autentice şi retragerea a diferite sume de bani din bancomate, în dispoziţiile art.24 alin. 1 şi 2, art.25 alin. 1 şi art.27 alin. 1 din Legea nr. 365/2002.

            Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a împărtăşit această orientare prin deciziile nr. 251 din 26 ianuarie 2011 (Anexa nr. 3), nr. 1090 din 25 martie  2008 (Anexa nr. 4), nr. 2834 din 17 septembrie 2008 (Anexa nr. 12), nr. 1350 din 9 aprilie 2010 (Anexa nr. 13), nr. 2223 din 12 iunie 2009 (Anexa nr. 15), nr. 2991 din 1 martie 2010 (Anexa nr. 16), nr. 3942 din 26 noiembrie 2009 (Anexa nr. 17), nr. 666 din 22 februarie 2011 (Anexa nr. 22), nr. 3889 din 23 noiembrie 2009 (Anexa nr. 23), nr. 4044 din 15 noiembrie 2011 (Anexa nr. 25), nr. 591 din 16 februarie 2011 (Anexa nr. 27) şi nr. 1681 din 14 mai 2008 (Anexa nr. 29).

            b). În ipoteza folosirii cardului autentic, fără consimţământul titularului său, pentru retragerea de numerar de la A.T.M. fapta a fost încadrată, exclusiv, în dispoziţiile art.27 alin. 1 din Legea nr. 365/2002 (Anexele nr. 31-38).

*

*                              *

                        I. Considerăm că au aplicat corect legea instanţele care au apreciat că prin montarea la ATM a dispozitivului de citire a benzii magnetice a cardului şi a video-camerei ori a dispozitivului modificat de tip tastatură, nu se realizează accesul fără drept la un sistem informatic, infracţiune prevăzută de art.42 alin. 1 din Legea nr.161/2003.

            II. Pe de altă parte, folosirea la ATM a cardului inscripţionat cu datele culese de pe cardul autentic, oricare ar fi fost modul de obţinere a acestora, ori utilizarea cardului autentic, fără acordul titularului său, reprezintă acces fără drept la un sistem informatic, în scopul obţinerii de date informatice, prin încălcarea măsurilor de securitate, faptă incriminată de art.42 alin. 1, 2 şi 3 din Legea nr.161/2003.

            Premisele legale ale practicii neunitare ce fac obiectul prezentului recurs în interesul legii sunt dispoziţiile art.42 din Legea nr.161/2003 care  incriminează fapta de acces ilegal la un sistem informatic într-o variantă tip, în alineatul 1 şi în două variante agravate, în alineatele 2 şi 3:

- accesul, fără drept, la un sistem informatic, săvârşit în scopul obţinerii de date informatice, respectiv

-  accesul la un sistem informatic, prin încălcarea măsurilor de securitate.

            În privinţa conţinutului constitutiv al infracţiunii, în doctrină^[1] s-a arătat că elementul material al laturii obiective se realizează prin accesul, fără drept, într-un sistem informatic: staţie de lucru, server ori reţea informatică.

Accesul, în sensul legii, desemnează intrarea în tot sau numai într-o parte a sistemului informatic, metoda de comunicare neprezentând importanţă. Accesul fără drept la un sistem informatic presupune o interacţiune a făptuitorului cu tehnica de calcul vizată prin intermediul echipamentelor sau diverselor componente ale sistemului (surse de alimentare, butoane de pornire, tastatură, mouse, joystick). Manipularea acestor dispozitive se transformă în solicitări către UCP (unitatea centrală de prelucrare) a sistemului, care va procesa date ori va rula programe de aplicaţii în beneficiul intrusului.

            Din punct de vedere fizic, urmarea imediată este modificarea pe care acţiunea făptuitorului a produs-o în lumea externă[2]. Aceasta constă în trecerea într-o stare de nesiguranţă a sistemului informatic şi/sau a resurselor sale. Dacă scopul accesului neautorizat a fost obţinerea de date informatice, starea de nesiguranţă a sistemului este dublată de starea de nesiguranţă a datelor informatice stocate sau prelucrate de acesta.

Încălcarea măsurilor de securitate va determina o transformare efectivă adusă obiectului material al infracţiunii[3], adică entităţilor materiale care compun sistemele informatice (calculatoare, reţele de calculatoare, elemente hardware – echipamente periferice, cabluri, plăci, servere etc. şi software – programe, aplicaţii, baze de date etc.) sau datelor informatice spre care se îndreaptă atenţia făptuitorului. Sub aspectul consecinţelor pe care acţiunea incriminată le are asupra valorii sociale ocrotite, urmarea este tocmai starea de pericol, de ameninţare, la adresa „domiciliului informatic”.

            Cât priveşte legătura de cauzalitate între activitatea făptuitorului şi urmarea produsă, aceasta rezultă ex re, adică din materialitatea faptei, în cazul accesului neautorizat în formă simplă, respectiv trebuie demonstrată forţarea măsurilor de securitate (parole, coduri de acces etc.), în cazul formelor agravate.

Cardul emis de o instituţie de credit reprezintă un instrument de plată electronică, respectiv un suport de informaţie standardizat, securizat şi individualizat, care permite deţinătorului său să folosească disponibilităţile băneşti proprii dintr-un cont deschis pe numele lui la emitentul cardului şi/sau să utilizeze o linie de credit (în limita unui plafon stabilit în prealabil) deschisă de emitent în favoarea deţinătorului cardului, în vederea efectuării uneia sau a mai multora dintre următoarele operaţiuni[4] :

            - retragerea sau depunerea de numerar de la terminale precum     ATM-uri, ghişeele emitentului sau ale unei alte instituţii obligată prin contract să accepte instrumentul de plată electronică;

            - plata bunurilor achiziţionate ori a serviciilor prestate de comercianţii acceptanţi sau de emitenţi, precum şi plata obligaţiilor către autorităţile administraţiei publice (impozite, taxe, amenzi etc.);

            - transferurile de fonduri.

            Elementele  de identificare dispuse pe spatele cardului bancar (cele care prezintă interes în prezenta cauză)  sunt reprezentate de^[5] :

            - banda magnetică care conţine date codificate stocate electronic referitoare la card (titularul cardului, numărul de cont, data expirării etc.) poziţionate pe trei sau mai multe piste;

            - zona pentru semnătură;

            - CVV-ul (Card Verification Value) număr format din 3 cifre codat pe banda magnetică a cardurilor valide. Când un card este introdus într-un terminal, CVV se transmite băncii emitente odată cu celelalte informaţii despre cont, informaţia fiind apoi procesată împreună cu codul confidenţial al emitentului pentru a verifica dacă valoarea transmisă se potriveşte cu cea din înregistrare[6];

            - codul CVV2 (pentru cardul VISA) şi codul CVC2 (pentru cardul MasterCard) reprezintă un număr format din 3 cifre imprimate pe zona pentru semnătură şi înclinate spre stânga. Pe aceeaşi zonă este imprimat tot înclinat invers şi numărul de cont duplicat, care asigură corespondenţa cu numărul de cont care apare pa faţa cardului, putând fi format din întreg acest număr sau din ultimele sale patru cifre.

            I.  Skimming-ul reprezintă activitatea de copiere a datelor valide de pe banda magnetică a unui card autentic prin intermediul unui dispozitiv de citire a cardurilor, fără cunoştinţa posesorului legitim, cu intenţia de a fi folosite în scopuri frauduloase. Dispozitivele de skimming pot fi „de mână” - hand skimmers, ipoteză în care datele de pe banda magnetică sunt copiate în momentul când cardul este înmânat de către titular unei alte persoane (de regulă, un comerciant în timpul efectuării unei tranzacţii) sau montate la ATM-uri sau POS-uri - ATM/POS skimmers, datele de pe banda magnetică fiind înregistrate în momentul când titularul cardului introduce cardul în bancomat, pentru a efectua o tranzacţie. În acest din urmă caz skimmer-ul este poziţionat pe latura externă a fantei de introducere a cardului şi poate avea forma fantei pentru card, fiind lipit chiar deasupra acesteia, astfel încât datele de pe banda magnetică sunt citite şi captate înainte ca respectivul card să intre în fanta bancomatului şi să se realizeze transmisia de date informatice între card şi ATM.

                        Dispozitivele de skimming sunt însoţite de mini video-camere şi/sau de dispozitive modificate de tip tastatură (keypads) care înregistrează codul PIN aferent cardului, în momentul tastării acestuia.

                        Din cele anterior arătate rezultă că obţinerea datelor de pe banda magnetică a cadrului autentic se realizează  în exteriorul bancomatului şi fără ca dispozitivele menţionate să intre în vreun fel de conexiune cu sistemul informatic al băncii. În egală măsură, captarea codului pin se realizează în exteriorul ATM-ului şi nu presupune acces la sistemul informatic.

            Dispoziţiile art.42 din Legea nr.161/2003  incriminează accesul fără drept la un sistem informatic. Neîndoielnic că bancomatul, folosit conform destinaţiei sale, este un terminal în cadrul unui sistem informatic din care mai fac parte toate celelalte terminale din reţeaua aceleiaşi bănci, serverul acesteia etc. Bancomatul este folosit conform destinaţiei sale atunci când, prin intermediul său, se face retragerea de numerar, plata furnizorilor de utilităţi, transferurile de fonduri, interogarea de sold. În toate aceste situaţii bancomatul condiţionează accesul la baza de date a băncii. Dacă este folosit însă ca simplă entitate materială, suport fizic pentru dispozitivele prin care se realizează skimmingul, el nu se conectează la baza de date a băncii, neîndeplinindu-şi rolul de parte a unui sistem informatic.

            De altfel, astfel cum arătam anterior, citirea benzii magnetice a cardului autentic nu este condiţionată de ataşarea skimmer-lui la bancomat, ea putându-se face şi cu un dispozitiv de citire manual, neîndoienic lipsit de orice fel de conexiune cu sistemul bancar. Devine, astfel, evident că operaţiunile prin care sunt citite datele de pe banda magnetică a cardului, concomitent cu captarea codului PIN aferent lui, reprezintă doar acte pregătitoare ale infracţiunii de acces fără drept la un sistem informatic: cum citirea datelor de pe banda magnetică a cardului nu este condiţionată de ataşarea dispozitivului electronic de citire la bancomat, aceeaşi activitate de captare a datelor de pe banda magnetică ar  primi consecinţe juridice diferite datorită unei împrejurări extranee vreunei norme de incriminare – ataşarea sau nu a skimmer-lui la bancomat.

                        Aşadar, operaţiunea de citire a datelor de pe banda magnetică a cardului, prin ataşarea skimmer-lui la bancomat, nu interacţionează în niciun fel cu soft-ul bancomatului, nu se realizează nici o solicitare către unitatea centrală de prelucrare a sistemului, care să proceseze date ori să ruleze programe de aplicaţii în beneficiul făptuitorului, astfel că infracţiunea de acces fără drept la sistemul informatic, în ipoteza supusă prezentei analize, este lipsită de însuşi elementul său material. 

                        II. Pentru întocmai aceleaşi argumente, privite per a contrario, în cazul folosirii la ATM a cardului falsificat sau a celui real, fără consimţământul titularului său, se realizează un acces fără drept la sistemul informatic. De această dată bancomatul este folosit conform destinaţiei sale: introducerea cardului şi tastarea codului PIN (prin aceasta din urmă operaţiune înlăturându-se măsura de securitate reprezentată de codul de acces), în posesia cărora făptuitorul se află în mod nelegal, determinând „recunoaşterea” de către bancomat a cardului falsificat ca fiind un card valid şi permiţând astfel un schimb de informaţii între posesorul cardului şi mediul de stocare al datelor privitoare la contul bancar, ataşat cardului „recunoscut”. Chiar dacă activitatea infracţională s-ar opri aici, nefiind solicitată nicio operaţiune financiară, infracţiunea de acces fără drept la un sistem informatic este consumată.

 Urmare operaţiunilor anterior arătate s-a realizat o interacţiune a făptuitorului cu tehnica de calcul vizată, prin intermediul componentelor sistemului (tastatura), manipularea acesteia transformându-se în solicitări către unitatea centrală de prelucrare a sistemului, care îi vor permite posesorului nelegitim al cardului accesul către date informatice din sistemul bancar. Prin aceasta, datele informatice stocate au devenit vulnerabile, integritatea lor fiind ameninţată. Cum legătura de cauzalitate dintre acţiunea făptuitorului şi urmarea produsă datelor informatice rezultă din însăşi materialitatea faptei, latura obiectivă a infracţiunii de acces fără drept la un sistem informatic este realizată.

            Cât priveşte latura subiectivă, fapta este săvârşită cu intenţie.

În concluzie, prin folosirea la ATM a cardului falsificat sau a celui real, fără consimţământul titularului său, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de acces fără drept la un sistem informatic. Folosit conform destinaţiei sale, bancomatul face parte din sistemul informatic bancar, datele transmise şi receptate de acest dispozitiv fiind protejate prin măsuri de securitate încorporate în sistemul de citire a cardurilor şi în codul PIN.

*

*                              *

            Potrivit  art.44 alin. 2, 3 din Legea nr.161/2003 constituie infracţiune transferul neautorizat de date dintr-un sistem informatic, respectiv dintr-un mijloc de stocare a datelor informatice, iar prin art.46 alin. 2 din acelaşi act normativ este incriminată fapta de deţinere, fără drept, a unui dispozitiv, program informatic, parolă, cod de acces sau dată informatică, dintre cele care permit accesul total sau parţial la un sistem informatic, în scopul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute la art.42-45. Skimmer-ul, video-camera şi falsa tastatură de bancomat sunt dispozitive deţinute în scopul săvârşirii unui acces, fără drept la sistemul informatic, iar datele informatice şi codul de acces obţinute prin folosirea acestor dispozitive permit accesul total sau parţial la un sistem informatic, putând fi utilizate fie pentru inscripţionarea ulterioară a unor carduri clonate, fie pentru plata unor tranzacţii on-line. Textele legale menţionate devin în egală măsură incidente şi în cazul folosirii unui skimmer ataşat la bancomat, dar şi în cazul obţinerii datelor de pe banda magnetică a cardului cu ajutorul unui hand-skimmer.

            Pe de altă parte, este de observat că Legea nr.161/2003 cuprinde infracţiuni îndreptate contra confidenţialităţii şi integrităţii datelor şi sistemelor informatice, în timp ce Legea nr.365/2002 privind comerţul electronic prevede infracţiuni îndreptate împotriva securităţii şi integrităţii instrumentelor de plată electronice. Spre deosebire de primele infracţiuni, cele din urmă sunt îndreptate efectiv spre integritatea fizică a instrumentului de plată care este clonat sau falsificat.

            Astfel, art.24 din Legea nr. 365/2002 incriminează, în alin.1, falsificarea unui instrument de plată electronică, iar, în alin. 2, punerea în circulaţie sau deţinerea în vederea punerii în circulaţie a unui astfel de instrument falsificat. Art.27 alin.1 din aceeaşi lege sancţionează efectuarea de operaţiuni financiare prin utilizarea unui instrument de plată, fără consimţământul titularului său.

            Pe de altă parte, art.25 din Legea nr. 365/2002 (reţinut greşit de unele instanţe în cazul montării la ATM a dispozitivelor de citire a benzii magnetice a cardului autentic şi a codului PIN) incriminează fabricarea ori deţinerea de echipamente, inclusiv hardware sau software, cu scopul de a servi la falsificarea instrumentelor de plată electronică. Sunt avute în vedere dispozitivele prin care se inscripţionează cardurile (de tipul MSR-lui, spre pildă) cu datele culese prin skimmer.

Scopul acestei infracţiuni este producerea unui alt card, cu existenţă fizică de sine-stătătoare, identic cu cel autentic, care să poată fi folosit întocmai ca acesta. Scopul skimming-lui este obţinerea de date informatice, desigur lipsite de existenţă materială, care pot fi ulterior folosite pentru inscripţionarea unor carduri clonate, dar şi pentru plata on-line. În această din urmă situaţie nu există un card falsificat în materialitatea lui, ci datele informatice obţinute în modalitatea anterior enunţată sunt folosite pentru accesul fără drept la sistemul informatic bancar.

Pentru acest motiv nu dispoziţiile art.25 din Legea nr. 365/2002, ci cele ale art.46 alin.2 din Legea nr.161/2003 sunt incidente în cazul montării la ATM a dispozitivelor de citire a benzii magnetice a cardului autentic şi a codului PIN aferent acestuia. Cât priveşte infracţiunea prevăzută de art.44 alin. 2, 3 din Legea nr.161/2003, reţinută de unele instanţe în concurs cu cele prevăzute de art.46 alin. 2 şi art.42 alin. 2, 3 din aceeaşi lege, este de observat că prin copierea datelor de pe banda magnetică a cardului autentic nu se realizează un transfer de date informatice, acestea nedispărând din mediul de stocare, nepărăsind, prin copiere, banda magnetică de pe care au fost captate.

            În concluzie, din analiza textelor legale anterior amintite, rezultă că, în vederea  pregătirii săvârşirii infracţiunilor din Legea comerţului electronic, se pot  săvârşi infracţiuni îndreptate împotriva securităţii datelor sau sistemelor informatice, cum este şi aceea de acces ilegal într-un sistem informatic. Aşadar, accesul ilegal în sistemul informatic se face, de regulă, în scopul săvârşirii uneia sau mai multora dintre infracţiunile prevăzute de Legea comerţului electronic, situaţie  care justifică reţinerea unui concurs de conexitate etiologică în care accesul ilegal reprezintă mijlocul prin care efectuarea de operaţiuni financiare în mod fraudulos, adică scopul, se realizează.

            Pentru argumentele arătate apreciem că:

I. Încadrarea juridică ce se impune a fi dată faptei de a monta la bancomat dispozitive de citire a benzii magnetice a cardului, mini-videocamere sau dispozitive tip tastatură este aceea prevăzută de art.46 alin. 2 din Legea nr.161/2003.

II. Cât priveşte folosirea la bancomat, pentru retrageri de numerar sau orice alte operaţiuni financiare, a unui card falsificat sau a unuia real, fără consimţământul titularului său, fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art.42 alin.1,2 şi 3 din Legea nr.161/2003, săvârşită în concurs ideal cu cea prevăzută art.24 alin.2 din Legea nr.365/2002 sau art.27 alin.1 din aceeaşi lege, după caz.

*

*                    *

            Având în vedere cele expuse, vă solicităm să constataţi că această problemă de drept a primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti şi, printr-o decizie obligatorie, să stabiliţi modul unitar de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale.

Adjunctul Procurorului  General[7]

GABRIELA SCUTEA

---

[1] Maxim Dobrinoiu – Infracţiuni în domeniul informatic, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006, pag.149

[2] Ibidem, pag.159

[3] Ibidem, pag.148

[4] Art.2 pct.1 din Regulamentul Băncii Naţionale a României nr.6 din 11 octombrie 2006 privind emiterea şi utilizarea instrumentelor de plată electronică şi relaţiile dintre participanţii la tranzacţiile cu aceste instrumente

5 Adrian Cristian Moise, Metodologia investigării criminalistice a infracţiunilor informatice, Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pag.289).

[6] Ioan Dascălu, Ion Tomescu, Diţă Bondarici, Frauda în domeniul cardurilor, Editura Sfinx 2000, Târgovişte 2003., pag.31

[7] Conform art.7 din regulamentul de ordine interioară al parchetelor, aprobat prin ordinul ministrului justiţiei nr.529/C/2007, în condiţiile vacanţei funcţiilor de procuror general şi prim-adjunct al procurorului general