Nr. 1772/C/6543/III-5/2011

Recurs în interesul legii expediat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 24 aprilie 2013

    C ă t r e,

PREŞEDINTELE  ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În  conformitate cu prevederile art. 514 din Codul de procedură civilă, formulez prezentul   

RECURS  ÎN  INTERESUL LEGII

În practica judiciară s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la „Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.27 alin. (1) teza I raportat la art. 14 alin. (1), art. 25 alin. (2) şi art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr.2/2001, modificată şi completată, în referire la caracterul alternativ sau subsidiar al celor două modalităţi de comunicare a procesului verbal de constatare şi sancţionare contravenţională şi a înştiinţării de plată”.

Urmare sesizării formulate de Ministrul Justiţiei, s-a verificat jurisprudenţa la nivelul întregii ţări, constatându-se că, în soluţionarea plângerilor contravenţionale şi a contestaţiilor la executare, instanţele de judecată nu au un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 alin. (1) teza I din Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor sub aspectul caracterului alternativ sau subsidiar al celor două modalităţi de comunicare prevăzute de text.

Problema de drept s-a ridicat în acele contestaţii la executare şi plângeri contravenţionale în care demersul de interpretare a dispoziţiilor legale enunţate anterior a fost necesar, în vederea aplicării dispoziţiilor art. 14 alin. (1) şi art. 25 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 referitoare la prescripţia executării sancţiunilor contravenţionale, respectiv pentru determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de decădere, de 15 zile, prevăzut de art. 31 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Examenul de jurisprudenţă a relevat următoarele orientări:

I. Într-o primă orientare, s-a considerat că cele două modalităţi de comunicare prevăzute de art. 27 alin. (1) teza I din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, modificată şi completată sunt subsidiare una faţă de cealaltă.

Astfel, comunicarea prin afişare este subsidiară comunicării prin poştă, cu aviz de primire. Comunicarea prin afişare trebuie precedată de o comunicare prin poştă cu aviz de primire, iar atunci când persoana sancţionată contravenţional, deşi avizată, nu s-a prezentat la oficiul poştal, pentru ridicarea corespondenţei ori a refuzat primirea corespondenţei, autoritatea din cadrul căreia face parte agentul constatator trebuie să procedeze la comunicarea actului prin afişare la domiciliul sau sediul contravenientului.

În aceste ipoteze, intervenirea prescripţiei executării sancţiunii contravenţionale prevăzute de art. 14 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 şi momentul de la care curge termenul de decădere, pentru introducerea plângerii contravenţionale, prevăzut de art. 31 alin. (1) din acelaşi act normativ se verifică în raport de data primirii efective a procesului verbal de constatare a contravenţiei şi a înştiinţării de plată.

Însă, atunci când o atare comunicare nu s-a putut realiza, aplicarea celor două instituţii – a prescripţiei executării sancţiunii şi a decăderii din dreptul de a mai formula plângere – se raportează la momentul comunicării prin afişare.

S-a considerat că această concluzie decurge din interpretarea logică a dispoziţiilor art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, iar dacă s-ar raţiona în sens contrar, ar însemna ca, alegerea modalităţilor de comunicare să fie lăsată la opţiunea arbitrară a autorităţii administrative.  

În această modalitate de interpretare şi aplicare a legii se asigură efectivitatea drepturilor consfinţite de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la apărare, precum şi a garanţiilor pe care principiul le conţine şi care presupun ca persoana sancţionată contravenţional să fie informată, în termenul cel mai scurt şi în mod amănunţit asupra naturii şi cauzei acuzaţiilor aduse împotriva sa. În consecinţă, comunicarea realizată doar prin afişare, neprecedată de încercarea de comunicare prin poştă, cu aviz de primire, nu răspunde necesităţii asigurării unor garanţii suficiente pentru exercitarea dreptului la apărare. (Anexa I)

II. Într-o a doua orientare jurisprudenţială s-a considerat, pornind de la interpretarea gramaticală a normei, că cele două modalităţi de comunicare prevăzute de art. 27 alin. (1) teza I din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 sunt alternative, fără a exista vreo ordine de preferinţă între ele,  iar recurgerea la una dintre acestea este necesară şi suficientă, pentru ca procedura de comunicare să fie considerată îndeplinită.

De vreme ce conjuncţia „sau” exprimă un raport de echivalenţă şi alternanţă, înseamnă că nu există o ordine de preferinţă între cele două modalităţi de comunicare, astfel încât nu este necesar ca îndeplinirea procedurii de comunicare prin afişare să fie precedată de o comunicare prin poştă, cu aviz de primire, autoritatea din cadrul căreia face parte agentul constatator având posibilitatea să opteze pentru oricare dintre cele două modalităţi.

De asemenea, atunci când procedura de comunicare s-a realizat prin poştă, cu aviz de primire, iar destinatarul corespondenţei, deşi a fost avizat, nu  s-a prezentat la oficiul poştal, pentru ridicarea corespondenţei ori a refuzat expres primirea acesteia, comunicarea a fost considerată legal îndeplinită, fără a mai fi necesară îndeplinirea acesteia prin afişare.

În aceste din urmă situaţii, s-a făcut aplicarea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, considerându-se că destinatarului corespondenţei îi revine culpa exclusivă pentru necunoaşterea conţinutului actului de sancţionare şi, dacă s-ar raţiona în sens contrar, ar însemna să fie validate comportamente abuzive, creându-se posibilitatea ca persoanele sancţionate să poată amâna, la nesfârşit, primirea efectivă a actului de constatare şi sancţionare contravenţională, într-o manieră care să determine intervenirea prescripţiei executării sancţiunii.

      Aşadar, s-a considerat valabilă îndeplinirea procedurii de comunicare efectuată prin trimitere poştală cu aviz de primire, fără a mai fi necesară reluarea acesteia prin afişarea actului.

      Ca atare, termenul de 15 zile prevăzut de art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, modificată şi completată curge, în aceste situaţii, fie de la data la care a destinatarul corespondenţei a fost avizat, fie de la data la care a expirat termenul de păstrare a corespondenţei la oficiul poştal şi aceasta a fost returnată ori de la exprimării refuzului expres de primire, consemnată ca atare de lucrătorul oficiului poştal. (Anexa II)

                   În contextul problemelor de drept prezentate, apreciez că următoarele soluţii sunt în litera şi spiritul legii:

                        1. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 alin. (1) teza I din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, modificată şi completată raportat la art. 14 alin. (1) şi art. 25 alin. (2) din acelaşi act normativ, atunci când persoana sancţionată nu a fost prezentă la întocmirea procesului verbal sau a refuzat să primească un exemplar al acestuia, precum şi atunci când sancţiunea s-a aplicat de o altă persoană sau un alt organ decât agentul constatator, cerinţa comunicării procesului verbal şi a înştiinţării de plată, în scopul întreruperii prescripţiei executării sancţiunii contravenţionale este îndeplinită la data la care procesul verbal a fost depus la oficiul poştal, pentru expediere, indiferent de data la care corespondenţa a ajuns la destinatar.

2. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 alin. (1) teza I din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, modificată şi completată raportat la art. 31 alin. (1) din acelaşi act normativ, comunicarea prin afişare este subsidiară comunicării prin poştă cu aviz de primire.

                        Atunci când persoana sancţionată nu a fost prezentă la întocmirea procesului verbal ori a refuzat primirea acestuia, precum şi atunci când sancţiunea a fost aplicată de o altă persoană sau un alt organ decât agentul constatator, termenul de decădere în care se poate formula plângerea curge de la data la care persoana sancţionată sau cei însărcinaţi cu primirea corespondenţei (în cazul contravenientului persoană juridică) au primit procesul - verbal, prin luare de semnătură ori atunci când s-a refuzat expres primirea corespondenţei, iar refuzul a fost consemnat în procesul verbal încheiat de funcţionarul poştal.

                        În cazul refuzului tacit, dedus din neprezentarea la oficiul poştal, în vederea ridicării corespondenţei, termenul pentru formularea plângerii curge de la data afişării actului la domiciliul sau sediul contravenientului.

                        Potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, modificată şi completată, contravenţia se constată printr-un proces verbal încheiat de agenţii constatatori prevăzuţi în actul normativ care stabileşte şi sancţionează fapta.

                        În ceea ce priveşte aplicarea sancţiunilor contravenţionale, prin art. 21 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, modificată şi completată se instituire regula potrivit căreia aceasta se realizează de  agentul constatator prin însuşi procesul – verbal de constatare, iar în alin. (2) al aceluiaşi articol este reglementată ipoteza de excepţie, în care, potrivit actului normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei, agentul constatator nu are dreptul să aplice şi sancţiunea, caz în care procesul verbal se trimite, de îndată, organului sau persoanei competente, sancţiunea urmând să fie aplicată prin rezoluţie scrisă pe procesul verbal.

                        Prin art. 25 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 se arată că procesul verbal de constatare şi sancţionare contravenţională se va înmâna sau, după caz, se va comunica, în copie, contravenientului şi, dacă este cazul, părţii vătămate şi proprietarului bunurilor confiscate, iar comunicarea se face de către organul care a aplicat sancţiunea, în cel mult o lună de la data aplicării acesteia.

                        În situaţia în care agentul constatator aplică şi sancţiunea, iar contravenientul este prezent la încheierea procesului – verbal, potrivit art. 26 alin. (1) şi (3) din ordonanţă, copie de pe acesta şi înştiinţarea de plată se înmânează contravenientului, făcându-se menţiune în acest sens în procesul verbal, iar contravenientul va semna de primire.

                        În cazul în care contravenientul nu este prezent sau, deşi prezent, refuză să semneze procesul verbal, comunicarea acestuia, precum şi a înştiinţării de plată se face de către agentul constatator în termen de cel mult o lună de la data încheierii.           

                        Potrivit art. 27 din ordonanţă, comunicarea procesului verbal şi a înştiinţării de plată se face prin poştă, cu aviz de primire sau prin afişare la domiciliul sau sediul contravenientului, în această din urmă situaţie fiind necesar ca, operaţiunea de afişare să fie consemnată într-un proces verbal semnat de cel puţin un martor. 

                        În ceea ce priveşte prescripţia executării sancţiunii contravenţionale, prin art. 14 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 se arată că aceasta intervine atunci când procesul verbal de constatare a contravenţiei nu a fost comunicat contravenientului în termen de o lună de la data aplicării sancţiunii,  prescripţia putând fi constatată, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, şi în procedura plângerii contravenţionale.

                        Referitor la momentul de la care începe să curgă termenul de 15 zile, pentru formularea plângerii contravenţionale, în art. 31 alin. (1) se arată că acesta este reprezentat, fie de data înmânării, fie de data comunicării procesului verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii.

                        Din interpretarea logică şi sistematică a dispoziţiilor legale enunţate anterior, rezultă că, în situaţia în care contravenientul a fost prezent la constatarea contravenţiei, iar agentul constatator aplică sancţiunea prin acelaşi act, o copie a procesului verbal şi a înştiinţării de plată i se înmânează acestuia, caz în care va semna de primire, iar de la acest moment începe să curgă termenul de 15 zile, pentru formularea plângerii contravenţionale.

                        În această situaţie nu se pune problema întreruperii prescripţiei executării sancţiunii contravenţionale, deoarece prescripţia nici nu a început să curgă, sancţiunea aplicată fiindu-i comunicată contravenientului de agentul constatator prin înmânarea directă a actului. 

                        În schimb, în ipotezele în care contravenientul nu este prezent la constatarea faptei ori atunci când, deşi prezent, refuză să primească procesul verbal de constatare şi sancţionare contravenţională şi înştiinţarea de plată, precum şi atunci când sancţiunea se aplică de o altă persoană sau organ decât agentul constatator, actul astfel încheiat, nemaiputând fi înmânat persoanei sancţionate, va fi comunicat acesteia în cel mult o lună de la data aplicării sancţiunii.

                        Ca atare, pentru a putea produce efecte juridice, procesul verbal de constatare şi sancţionare contravenţională trebuie comunicat[1].

I. Din perspectiva prescripţiei executării sancţiunii contravenţionale, se observă că termenul de o lună, prevăzut de art. 14 alin. (1) şi art.  25 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 este un termen special de prescripţie a cărui împlinire atrage stingerea dreptului autorităţii de a obţine executarea sancţiunii contravenţionale aplicate.

Instituirea acestui termen special de prescripţie are, pe de o parte, un rol preventiv, de a avertiza autoritatea asupra consecinţelor necomunicării actului în intervalul de timp prevăzut de lege, iar pe altă parte, de a sancţiona comportamentul acesteia, atunci când termenul a fost depăşit în mod culpabil, fără a se proceda la comunicarea actului de constatare şi sancţionare a faptei contravenţionale[2].

                        Întreruperea cursului prescripţiei se va realiza prin comunicarea procesului verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, iar pentru producerea efectului întreruptiv de prescripţie este obligatoriu ca actul comunicării să se situeze în interiorul termenului de o lună care începe să curgă de la data aplicării sancţiunii. 

                        Din perspectivele analizate, se ridică problema dacă, pentru a produce efectul întreruptiv de prescripţie, este necesar ca o astfel de comunicare să fie primită efectiv de către persoana sancţionată ori dacă este necesară şi suficientă expedierea corespondenţei de către organul constatator sau, după caz, de organul care a aplicat sancţiunea.

                        În opinia noastră, pentru a se produce efectul întreruptiv de prescripţie este necesară şi suficientă expedierea actului, către contravenient, prin poştă cu aviz de primire, aceasta reprezentând o comunicare aptă a fi primită, fără a mai fi necesar să se aştepte ori să se realizeze o primire efectivă a actului din partea destinatarului, pentru ca, mai apoi, în funcţie de atitudinea acestuia, să se procedeze la afişarea actului[3].  

                        În această interpretare şi aplicare a legii  se poate considera că au existat diligenţele necesare din partea organului constatator şi/sau sancţionator, pentru conservarea dreptului său, de a obţine executarea sancţiunii şi pentru îndeplinirea obligaţiei legale de comunicare.

                        Pe de altă parte, nu sunt validate comportamentele abuzive şi dilatorii din partea persoanelor sancţionate contravenţional care, amânând ori refuzând primirea corespondenţei, pot determina depăşirea termenului de prescripţie prevăzut de lege şi, ca atare, ineficacitatea actului sancţionator[4].   

II. Din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, se observă că termenul de decădere, de 15 zile, în care poate fi formulată plângerea contravenţională începe să curgă de la două momente alternative prevăzute de text şi  anume, momentul înmânării, respectiv, momentul comunicării procesului verbal de constatare a contravenţiei şi aplicare a sancţiunii.

                        Astfel, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale prezentate în partea introductivă, se observă că, în procedura contravenţională, legiuitorul a înţeles să pună în relaţie producerea unor efecte juridice, printre care şi determinarea dies a quo, pentru formularea plângerii contravenţionale, de cunoaşterea, de către persoana sancţionată, a măsurilor aplicate.

                        Această cunoaştere, astfel cum vom arăta în cele ce urmează, poate fi efectivă ori prezumată.

Cunoaşterea actului va fi efectivă atunci când se comunicarea se realizează prin înmânare persoanei fizice sancţionate, reprezentantului său legal sau celui împuternicit cu primirea corespondenţei, în cazul contravenientului, persoană juridică.

Înmânarea actului, sub luare de semnătură constituie, în filozofia Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001, modalitatea tehnică principală, de aducere la cunoştinţa contravenientului a faptei şi sancţiunii aplicate care asigură la cel mai ridicat standard exigenţele de cunoaştere a conţinutului actului.                                               Însă, atunci când cunoaşterea actului şi informarea persoanei sancţionate contravenţional asupra faptei şi sancţiunii aplicate nu pot fi realizate prin înmânare, întrucât aceasta, deşi prezentă la constatarea faptei şi aplicarea sancţiunii, refuză să primească o copie a procesului – verbal sau a înştiinţării de plată ori pentru că nu este prezentă la constatare sau atunci când  sancţiunea a fost aplicată în condiţiile art. 21 alin. (2) din ordonanţă, modalitatea prin care i se aduce la cunoştinţă conţinutul procesului verbal de constatare şi sancţionare contravenţională este reprezentată de comunicarea actului.

                        Procedura de comunicare se realizează, potrivit dispoziţiilor art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 prin poştă, cu aviz de primire sau prin afişare, la domiciliul sau sediul contravenientului.

                        Deşi redactarea textului care utilizează conjuncţia disjunctivă „sau” lasă să se înţeleagă faptul că cele două modalităţi de comunicare ar fi  alternative, fără a exista o ordine de preferinţă între ele, totuşi, din interpretarea sistematică a legii, raportat şi la natura, importanţa drepturilor ocrotite, pentru a căror garantare este instituită măsura comunicării, apreciem că procedura de comunicare a procesului verbal şi a înştiinţării de plată, prin poştă, cu aviz de primire primează şi este necesar a fi îndeplinită, prealabil comunicării prin afişare.

                        Această din urmă modalitate de comunicare funcţionează doar subsidiar, atunci când procedura de comunicare prin poştă nu a fost eficientă.

                        Bunăoară, prin aplicarea dispoziţiilor art. 165 pct. 2 din Noul Cod de procedură civilă, cu care Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 se completează, potrivit art. 47, în cazul comunicării actului prin poştă, procedura se socoteşte îndeplinită la data semnării de către parte a confirmării de primire ori a consemnării, potrivit art. 163, de către funcţionarul poştal, a refuzului acesteia de a primi corespondenţa.

                        În cazul refuzului expres de primire a corespondenţei, se observă că legea procesual civilă, aplicabilă şi în materie contravenţională, instituie o prezumţie absolută, de cunoaştere a actului, fundamentată pe atitudinea  subiectivă a părţii, astfel exteriorizată şi pe necesitatea prevenirii şi sancţionării abuzului de drept.

                        În schimb, în cazul refuzului implicit de primire a corespondenţei constând într-o atitudine omisivă, de neprezentare a persoanei avizate la oficiul poştal, pentru ridicarea corespondenţei, dat fiind echivocul manifestării de voinţă, devine obligatorie îndeplinirea procedurii de comunicare prin afişarea actului.

                        Se observă că prima modalitate de comunicare a actului, prin poştă, cu aviz de primire conferă certitudine asupra cunoaşterii actului şi este de natură să asigure efectivitatea dreptului la apărare al persoanei sancţionate contravenţional, sub aspectul garanţiilor dreptului, de a fi informată asupra faptelor imputate şi sancţiunilor aplicate.

                        În această interpretare şi aplicare a legii se conferă previzibilitate şi din perspectiva determinării momentului de la care începe să curgă termenul în care persoana sancţionată contravenţional poate formula plângere.

                        Astfel, este surmontat riscul instituirii pe cale pretoriană a unor momente echivalente comunicării,  neprevăzute de lege, pentru acele situaţii în care, în mod justificat sau nu, persoana sancţionată contravenţional, deşi avizată asupra corespondenţei, omite (din motive ce ţin sau nu de voinţa sa) ori refuză tacit ridicarea acesteia de la oficiul poştal.

                        De altfel,  simpla avizare nu echivalează cu aducerea la cunoştinţă, iar prezumţia legală, de luare la cunoştinţă despre conţinutul actului comunicat nu operează de la data înştiinţării, a avizării, ci de la data ridicării personal, de către destinatarul comunicării, a actului, de la oficiul poştal[5], iar în lumina Noului Cod de procedură civilă, şi de la data refuzului expres de primire a corespondenţei.  

                        Or, îndeplinirea procedurii de comunicare nu poate fi lăsată la discreţia destinatarului comunicării care, astfel cum am arătat în precedent, ar avea interes în tergiversare, plasând un dubiu aspra atitudinii sale subiective şi asupra cauzelor care l-au împiedicat să ridice corespondenţa în termenul de păstrare la oficiul poştal.

                         În situaţia unor comportamente dilatorii, indiferent dacă ele sunt ori nu culpabile, autoritatea administrativă, prin agenţi desemnaţi, trebuie să procedeze în modalitatea de comunicare subsidiară, prin afişarea actului la domiciliul ori sediul persoanei sancţionate, încheind în acest sens un proces verbal, în prezenţa unui martor asistent.

                        În aceste condiţii, se asigură publicitatea şi opozabilitatea actului sancţionator faţă de persoana la care acesta se referă şi se creează premisele de acţiune ale unei prezumţii relative, de cunoaştere a conţinutului actului, prezumţie al cărei fundament este reprezentat de faptul material, al afişării,  într-un loc accesibil persoanei la care actul se referă.

                        În acelaşi sens, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a arătat că raţiunea comunicării prin poştă cu aviz de primire constă în aducerea documentelor menţionate în cuprinsul art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr.2/2011 la cunoştinţa persoanei care a săvârşit o contravenţie, astfel încât aceasta să poată formula plângere în termenul legal de decădere[6], fiind obligatoriu ca, în cadrul procedurii contravenţionale, să fie respectate garanţiile prevăzute de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.[7]

                        Doar din aceste perspective, îndeplinirea procedurii de comunicare prin afişarea actului, aflată într-un raport de subsidiaritate faţă de comunicarea prin poştă, cu aviz de primire, poate constitui o modalitate de comunicare a procesului verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, aptă a satisface  pe deplin cerinţele procedurale care să asigure exercitarea dreptului de acces la justiţie şi a dreptului la apărare, întrucât astfel cum s-a arătat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Convenţia nu apără drepturi teoretice, ci efective şi concrete.

                        Totodată, în această modalitate de interpretare şi aplicare a legii se asigură un just echilibru între interesele contrare din cadrul procedurii contravenţionale, într-o manieră care să nu transforme, pe de o parte, dreptul persoanei sancţionate contravenţional, de a i se comunica actul prin care s-a dispus această măsură într-un nudum jus, iar pe de altă parte, să nu greveze obligaţia autorităţii cu o sarcină imposibil de realizat, ce ar depinde în exclusivitate de voinţa persoanei sancţionate.

*

*                 *

Pentru aceste motive, în temeiul dispoziţiilor art. 517 din Codul de procedură civilă solicit admiterea recursului în interesului legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii.

ADJUNCTUL  PROCURORULUI GENERAL*

Gabriela Scutea

___________________

* În condiţiile vacantării funcţiei de Procuror General şi de Prim – Adjunct al Procurorului General, potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, aprobat prin Ordinul nr. 529/C/2007 al Ministrului Justiţiei, publicat în Monitorul Oficial, partea I, nr. 154 din 5 martie 2007.

---

[1] L. Ungur, „Consideraţii cu privire la sancţiunea pentru necomunicarea procesului verbal de constatare a contravenţiei în termenul prevăzut de lege”, Dreptul nr. 10/2003, p. 224;

[2] În doctrină s-a arătat că, în realitate, este o cauză de caducitate a actului de constatare (şi sancţionare, n.n.s) a contravenţiei care poate fi invocată de contravenient fie pe calea contestaţiei la executare, fie pe calea plângerii contravenţionale (în acest sens, M. A. Hotca.  „Regimul juridic al contravenţiilor. Comentarii şi explicaţii”, Ediţia a V-a, Editura CH Beck, Bucureşti, 2012, p. 283);

[3]       În doctrină s-a arătat: „Comunicarea actului de constatare presupune expedierea acestuia către contravenient, astfel încât acesta să poată intra în posesia lui” (M. A. Hotca. op. cit., p. 283). 

                Totodată, analizându-se această chestiune s-a precizat că: <<Se înţelege că data poştei se consideră data la care se împlineşte termenul de comunicare, fiind vorba de data poştei de expediţie, respectiv data procesului – verbal de afişare. Legea foloseşte expresia „comunicarea ” care sugerează obligaţia de expediere a procesului verbal şi a înştiinţării de plată, către contravenient, respectiv de „afişare”, neinteresând dacă în mod real, contravenientul a intrat în posesia procesului verbal care a fost expediat prin poştă sau, după caz,a afişat  în termenul de o lună de la data încheierii acestuia. Termenul de o lună de zile urmăreşte să dea sens regimului contravenţional., să oblige autorităţile administraţiei publice şi, implicit, funcţionarii acestora, în calitate de agenţi constatatori, să depună diligenţe, pentru a fi traşi la răspundere cei care săvârşesc contravenţii, fiind totodată, o gardă a cetăţenilor faţă de eventualele abuzuri ale administraţiei>> (A. Iorgovan – „Tratat de drept administrativ”, Vol. II, Ediţia a IV-a Editura All Beck, Bucureşti, 2005, nota 1, p. 431);

[4] În acest sens, invocăm şi Hotărârea din 2 aprilie 2009 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C- 394/07 Marco Gambazzi în care s-a arătat că: „În ceea ce priveşte exercitarea dreptului la apărare (…),acesta ocupă un loc esenţial în organizarea şi derularea unui proces  echitabil şi face parte din drepturile fundamentale care rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre şi din actele internaţionale privind protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Desigur, drepturile fundamentale, precum respectarea dreptului la apărare nu constituie prerogative absolute, ci pot permite restricţii. totuşi, acestea trebuie să răspundă efectiv unor obiective de interes general urmărite de măsura în cauză şi să nu constituie, în raport cu scopul urmărit, o încălcare vădit disproporţionată a drepturilor astfel garantate. (…) Astfel, ordinile juridice ale majorităţii statelor membre prevăd sancţiuni pentru persoanele care, în cadrul unui proces civil, adoptă un comportament dilatoriu care ar conduce în cele din urmă la o denegare de dreptate. Asemenea sancţiuni nu trebuie să fie vădit disproporţionate în raport cu scopul urmărit, care constă în asigurarea unei derulări eficiente a procedurii, în vederea unei bune administrări a justiţiei”;

[5] I. Poenaru, I. Santai – „Noul regim al contravenţiilor. Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001”, Dreptul nr. 12/2001, p. 3-17;

[6] Decizia nr. 1254 din 22 septembrie 2011, publicată în Monitorul oficial, partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012;

[7] Astfel, Curtea Constituţională, făcând referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului  (ex: cauzele Gradinger vs. Austria, Lauko vs Slovacia)  a reţinut că, dacă încredinţarea către autorităţile administrative a sarcinii de a constata şi sancţiona contravenţii nu este incompatibilă cu Convenţia, este obligatoriu,ca persoana sancţionată să poată sesiza un tribunal, pentru a se pronunţa asupra deciziei care a fost luată împotriva sa, tribunal care să ofere garanţiile prevăzute de art. 6 din Convenţie (decizia nr. 252 din 15 martie 2012, publicată în Monitorul oficial, partea I, nr. 333 din 17 mai 2012);