Nr. 6965/3677/III-5/2008

10609/5378/III-5/2008

Recurs în interesul legii expediat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 9 mai 2013

C ă t r e,

PREŞEDINTELE  ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În  conformitate cu prevederile art. 514 din Codul de procedură civilă, formulez prezentul   

RECURS  ÎN  INTERESUL LEGII

                       În practica judiciară s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la „Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (4) raportat la art. 305 din fostul Cod de procedură civilă, în procesele începute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, în referire la admisibilitatea probelor noi, cu excepţia înscrisurilor, atunci când  tribunalele şi curţile de apel, după casarea hotărârii atacate, au reţinut cauzele spre rejudecare în fond”.

                     Urmare sesizării nr. 1610 din 9 iunie 2008 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Tg. Mureş, transmisă prin adresa nr. 2/S.U/2008 din 13 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, s-a verificat jurisprudenţa în procesele începute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, constatându-se caracterul neunitar al acesteia, după cum urmează: 

            I. Într-o primă opinie s-a considerat că, în caz de admitere a recursului şi casarea hotărârii atacate, curţile de apel şi tribunalele, reţinând cauza spre rejudecare, pot administra orice probe prevăzute de lege, fără a fi limitate numai la administrarea înscrisurilor noi, întrucât dispoziţiile art. 312 alin. (4) din Codul de procedură civilă (în vigoare la data soluţionării acestor cauze) instituiau regula de principiu, potrivit căreia, în caz de casare, tribunalele şi curţile de apel vor rejudeca pricina în fond, fie la termenul când a avut loc admiterea recursului, situaţie în care se pronunţă o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop. De asemenea, dispoziţiile art. 305 din Codul de procedură civilă sunt aplicabile doar în faza judecării cererii de recurs, iar nu în faza rejudecării cauzei după casarea cu reţinere. (Anexa I)

              I. Alte instanţe au trimis cauza spre rejudecare instanţei a cărei hotărâre a fost casată ori de câte ori au apreciat că se impune administrarea unor probe noi, altele decât înscrisurile, având în vedere dispoziţiile imperative ale art. 305 din Codul de procedură civilă care interzic administrarea de probe noi în instanţa de recurs, cu excepţia înscrisurilor. (Anexa I)

Apreciez primul punct de vedere ca fiind în litera şi spiritul legii.

Potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (4) din fostul Cod de procedură civilă, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, „în caz de casare, curţile de apel şi tribunalele vor rejudeca pricina în fond, fie la termenul când a avut loc admiterea recursului, situaţie în care se pronunţă o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop”.

            Art. 312 alin. (5) din acelaşi cod stabilea, cu titlu de excepţie că, în cazul in care instanţa a cărei hotărâre a fost recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost regulat citată atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului, instanţa de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea casată sau altei instanţe de acelaşi grad.

            Pe temeiul acestor dispoziţii legale, se observă că, în cazul tribunalelor şi al curţilor de apel, casarea cu reţinere este regula, iar casarea cu trimitere reprezintă excepţia, aplicabilă numai în cazurile strict determinate de art. 312 alin. (5) din fostul Cod de procedură civilă[1].

             În aplicarea acestor dispoziţii legale, instanţa superioară (tribunal sau curte de apel) exercită succesiv două funcţiuni esenţial distincte: pe aceea de instanţă de recurs, deci de control judiciar şi pe aceea subsecventă, de instanţă de rejudecare, ceea ce implică, pe de o parte, judecarea recursului, iar pe de altă parte, rejudecarea fondului, deci o funcţie adiacentă şi suplimentară, de instanţă de fond[2].

              În acest context, dispoziţiile art. 305 din fostul Cod de procedură civilă, potrivit cărora în instanţa de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor care pot fi depuse până la închiderea dezbaterilor, se cuvin a fi interpretate în sensul că prin sintagma „în instanţa de recurs” urmează a se înţelege activitatea procesuală pe care instanţa o desfăşoară strict în legătură cu soluţionarea recursului, până la darea hotărârii prin care se va exercita şi epuiza controlul judiciar[3].

             Rejudecarea după casarea cu reţinere constituie o nouă judecată a pricinii, iar nu o judecată în recurs, astfel încât instanţa de recurs va proceda potrivit regulilor de la judecata în fond şi sub aspectul administrării probelor, deoarece dispoziţiile art. 305 din fostul Cod de procedură civilă, aplicabile până la momentul casării, devin inaplicabile după acest moment[4].

             Ca atare, restricţia instituită de art. 305 nu se va aplica în faza ulterioară, aceea a reţinerii cauzei, spre rejudecare, după casare, ci în această etapă vor putea fi administrate orice probe noi, nu doar înscrisuri[5].

             Soluţia jurisprudenţială la care achisăm şi orientările doctrinare indicate au fost transpuse în conţinutul art. 315 alin. (3¹) din fostul Cod de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 31 din Legea nr. 202/2010, soluţie legislativă preluată şi de art. 501 alin. (4) din Noul Cod de procedură civilă care prevăd admisibilitatea oricăror probe prevăzute de lege, după casare, indiferent dacă este o casare cu reţinere sau o casare cu trimitere[6]. 

             Dispoziţiile art. 315 alin. (3¹) din fostul Cod de procedură civilă au fost incluse în enumerarea conţinută de art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010, fiind aplicabile, potrivit normelor tranzitorii din acest act normativ, proceselor începute după intrarea sa în vigoare[7].

             Întrucât modificările legislative evocate confirmă o orientare a practicii judiciare la care achiesăm, ele pot fi aplicate şi proceselor începute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, fără ca acestei soluţii să îi poată fi imputat un viciu de retroactivitate.

            Ca atare, apreciem că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (4) raportat la art. 305 din fostul Cod de procedură civilă, în procesele începute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, atunci când  tribunalele şi curţile de apel, după casarea hotărârilor atacate, au reţinut cauzele spre rejudecare în fond, sunt admisibile orice probe noi, nu doar înscrisurile.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 517 din  Codul de procedură civilă, solicit admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să asiguraţi interpretarea şi aplicarea unitară a legii în această chestiune de drept.

ADJUNCTUL  PROCURORULUI GENERAL*

Gabriela Scutea

___________________

* În condiţiile vacantării funcţiei de Procuror General şi de Prim – Adjunct al Procurorului General, potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, aprobat prin Ordinul nr. 529/C/2007 al Ministrului Justiţiei, publicat în Monitorul Oficial, partea I, nr. 154 din 5 martie 2007.

---

[1] I. Leş – „Tratat de drept procesual civil. Cu referiri la proiectul Codului de procedură civilă”, Ediţia a V-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 779; I. Deleanu – „Tratat de procedură civilă”, Vol. II, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 92; M. Tăbârcă – „Drept procesual civil”, Vol. II, Editura Universul Juridic, p. 128;

[2] În acest sens, S. Spinei – „Recursul în procesul civil”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 250, 251;

[3] Idem, p. 252;

[4] M. Fodor – „Drept procesual civil”, Vol II, Universul Juridic, Bucureşti, p. 515;

[5] I. Leş, op. cit., p. 776 S. Spinei – „Natura activităţii instanţei şi posibilitatea administrării probelor în situaţia reţinerii cauzei spre rejudecare după casare, în procesul civil” în Dreptul nr. 5/2007, p. 116; M. Tăbârcă, op. cit., p. 124;

[6] În acest sens, D. Atasei, H. Ţîţ – „Mica reformă în jusdtiţie. Legea nr. 202/2010 comentată”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 92-93; M Tăbârcă  - „Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor (Art. I- Comentarii)”; Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 130;

[7] În acest sens, invocăm mutatis mutandis decizia nr. 2 din 18 februarie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii. În doctrină, s-a exprimat şi opinia în sensul că textul se aplică dacă cererea de recurs este formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 (M. Tăbârcă, „Legea nr. 202/2010...”, precit, p.130), existând şi opinia potrivit căreia, de vreme ce textul consacră legislativ o soluţie jurisprudenţială aplicată de majoritatea instanţelor de recurs şi înainte de apariţia Legii nr. 202/2010, distincţia făcută cu privire la aplicarea textului de lege apare ca fiind irelevantă din punct de vedere practic (H. Ţîţ, precit.);