Nr. 13250/5249/III-5/2012

        din 1 martie 2013                                      

Recurs în interesul legii expediat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 1 martie 2013

    C ă t r e,

PREŞEDINTELE  ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

      În  conformitate cu prevederile art. 514 din Codul de procedură civilă, formulez prezentul            

RECURS  ÎN  INTERESUL LEGII

În practica judiciară s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la „natura juridică a termenului de 3 luni prevăzut de dispoziţiile art. 460 alin. (1) Cod procedură civilă, la dispoziţia creditorului, debitorului sau organului de executare, pentru a sesiza instanţa de executare cu validarea popririi.” 

I. Astfel, unele instanţe de judecată au apreciat că termenul de 3 luni prevăzut de dispoziţiile art. 460 alin.(1) din Codul de procedură civilă, este unul imperativ, nerespectarea sa atrăgând decăderea creditorului, debitorului sau organului de executare din dreptul de a solicita instanţei de executare validarea popririi.

                        În acest sens, s-a reţinut că, în conformitate cu prevederile art. 460 Cod procedură civilă, dacă terţul poprit nu îşi îndeplineşte obligaţiile ce îi revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a eliberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanţa de executare, în vederea validării popririi.

                        Din interpretarea coroborată a prevederilor acestui articol cu dispoziţiile art. 456 din Codul de procedură civilă, rezultă că terţul poprit trebuie  să-şi îndeplinească obligaţia în termen de 15 zile de la comunicarea popririi, iar creditorul poate, dacă terţul poprit nu-şi îndeplineşte această obligaţie, să ceară, în termen de 3 luni de la data când acesta trebuia să îşi execute obligaţia, validarea popririi.

                        Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 103 Cod procedură civilă, neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal, atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.

                        Cum cererea de validare reprezintă un act de procedură, în sensul acestei norme legale, în situaţia în care nu este formulată în termenul de 3 luni prevăzut de lege în favoarea celor în drept să ceară validarea, termen al cărui punct de plecare este clar delimitat de lege, anume expirarea celor 15 zile de la data când terţul a primit înştiinţarea de efectuare a popririi, în cauză, operează decăderea, ca sancţiune de drept procesual civil pentru neefectuarea în termen a actelor de procedură.

                        Prin urmare, terţul poprit nu are la dispoziţie un termen de 3 luni pentru îndeplinirea obligaţiei, ci acest termen este pentru creditor şi numai înăuntrul acestuia, el poate formula cererea de validare a popririi, după expirarea acestui termen cererea fiind tardivă, astfel încât, acest termen nu este unul prohibitiv, ci unul imperativ din punct de vedere al caracterului său. (Anexa I)

II. Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că termenul de 3 luni prevăzut de art. 460 alin.(1) din Codul de procedură civilă, este unul prohibitiv care împiedică formularea cererii de validare a popririi înainte de împlinirea lui.

                        Prin urmare, formularea cererii de validare a popririi după împlinirea acestui termen nu este supusă vreunei sancţiuni, dar este, totuşi, limitată de împlinirea termenului de perimare a executării silite de 6 luni, prevăzut de art. 389 din Codul de procedură civilă. (Anexa II)

Apreciem  primul punct de vedere exprimat ca fiind în acord cu litera şi spiritul legii, pentru următoarele considerente:

      Instituţia popririi, ca formă a executării silite indirecte prin care se valorifică sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri incorporale urmăribile datorate debitorului urmărit de către o terţă persoană, joacă un rol deosebit de important în condiţiile societăţii contemporane, fiind folosită tot mai frecvent, în raporturile dintre participanţii la viaţa juridică.

     Explicaţia se datorează avantajelor pe care le prezintă procedura popririi, dar şi faptului că poprirea poartă, de regulă, asupra salariului debitorului care constituie un element important al patrimoniului acestuia.[1]

      Astfel, unul din avantajele popririi constă în faptul că aceasta se realizează prin intermediul unei proceduri ce conferă supleţe şi rapiditate în recuperarea creditului, elemente de natură a o face preferabilă altor proceduri execuţionale.

      În acest sens, modul de reglementare a procedurii contribuie în mod substanţial la eficientizarea formelor de executare silită.

      Astfel, în sistemul procesual actual, poprirea poate parcurge, în unele cazuri, două faze, respectiv înfiinţarea şi validarea popririi.

      Dintre aceste două faze, validarea popririi reprezintă o fază procedurală excepţională, ce intervine în procedura popririi executorii, numai în cazurile în care terţul poprit nu-şi aduce la îndeplinire obligaţiile ce-i revin potrivit dispoziţiilor   art. 456 Cod procedură civilă, în termenele stabilite de acest text, respectiv 15 zile de la comunicarea popririi, iar în cazul sumelor datorate în viitor, de la scadenţa acestora.

      Astfel, în conformitate cu prevederile art. 460 alin. (1) din Codul de procedură civilă:” dacă terţul poprit nu-şi mai îndeplineşte obligaţiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a   liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanţa de executare, în vederea validării popririi.”

Considerăm că termenul de 3 luni prevăzut de această normă legală, la dispoziţia creditorului, debitorului sau organului de executare, pentru a sesiza instanţa de executare cu validarea popririi, este un termen procesual, imperativ şi nu un termen prohibitiv, de recomandare.

      Această concluzie rezultă, în primul rând, din interpretarea gramaticală a textului legal analizat.

      Astfel, prepoziţia „în” utilizată în sintagma „în termen de 3 luni", conduce la concluzia că acesta este intervalul de timp în interiorul căruia creditorul, debitorul sau organul de executare poate să se adreseze instanţei de executare pentru a se dispune validarea popririi.

Pe de altă parte, calificarea naturii juridice a acestui termen ca fiind unul imperativ decurge şi din raţiunea şi finalitatea avute în vedere de legiuitor la reglementarea lui, fiind menit să imprime celeritate în desfăşurarea fazei execuţionale a procedurii.

      În acest sens, trebuie precizat că raţiunea generică a termenelor procedurale este de a disciplina, de a ordona în mod riguros şi judicios derularea raporturilor procesuale, dar şi de a imprima celeritate procedurilor judiciare.

      De altfel, considerăm că, în lipsa unor termene procedurale reglementate de lege, durata unui proces civil ar fi marcată de o totală incertitudine, iar actul de justiţie nu ar mai putea fi administrat în mod corespunzător.

      Interesul general reclamă soluţionarea cu celeritate a procesului civil şi restabilirea grabnică a drepturilor subiective.

      În acest fel, termenele au menirea de a impulsiona desfăşurarea procesului civil şi de a limita toate acele situaţii care ar putea conduce la întârzierea judecăţii.

      De aceea, se poate afirma că termenele sunt statornicite pentru a ţărmuri în timp exerciţiul unui drept sau pentru a restrânge limitele de timp în care se pot îndeplini anumite formalităţi procedurale.

      Astfel, raţiunea şi finalitatea termenului legal de 15 zile de la comunicarea popririi reglementat de art.456 alin.(1) Cod procedură civilă, constau în lăsarea răgazului necesar terţului poprit pentru ca acesta să poată indisponibiliza sumele de bani datorate debitorului şi să înainteze dovada indisponibilizării executorului judecătoresc sau să-i achite direct creditorului suma reţinută şi cuvenită acestuia, în situaţia prevăzută de art.456 alin.(1), lit. b) Cod procedură civilă.

      Raţiunea şi finalitatea termenului de 3 luni reglementat de prevederile art.460 alin.(1) Cod procedură civilă, sunt identice cu raţiunea şi finalitatea   oricărui termen procedural de decădere, acestea constând, aşa cum s-a arătat mai înainte, în disciplinarea derulării raportului procesual.

      În lipsa unui termen pentru introducerea cererii de validare a popririi ori în situaţia în care s-ar accepta teza caracterului prohibitiv al termenului, s-ar ajunge la situaţia de neconceput ca o asemenea cerere să poată fi introdusă oricând, ceea ce ar avea drept consecinţă menţinerea şi perpetuarea unei stări de incertitudine în care s-ar găsi subiectele de drept implicate în procedura popririi.

Pe de altă parte, această natură juridică a termenului de 3 luni prevăzut de art. 460 alin. (1) din Codul de procedură civilă decurge şi din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale în materie.

      Astfel, termenul reglementat de art.456 alin. (1) Cod procedură civilă este un termen mai scurt, pe zile, deoarece măsura indisponibilizării sumelor de bani datorate de terţul poprit debitorului poate fi luată într-un asemenea interval de timp, interval care nu trebuie să fie foarte mare, întrucât, altminteri, s-ar putea încuraja o conduită abuzivă a terţului poprit, iar creditorul ar fi nevoit să aştepte prea mult pentru a putea derula o procedură judiciară împotriva terţului poprit.

      În schimb, termenul reglementat de art.460 alin.(1) Cod procedură civilă este un termen pe luni (şi nu pe zile, ca în primul caz), întrucât el reprezintă intervalul de timp în care poate fi introdusă cererea de validare în faţa instanţei. El este suficient pentru ca persoana interesată (creditor, debitor, executor judecătoresc) să poată formula cerere de validare, prezumându-se că aceasta are îndatorirea de a urmări modul în care se desfăşoară executarea silită, în condiţiile în care finalitatea instituţiei juridice este de a tranşa raporturile juridice execuţionale şi de a finaliza procedura de executare silită.

      Un raţionament contrar celor arătate ar duce la consecinţa ca, un drept de creanţă statornicit printr-un titlu executoriu, drept care este, în esenţa sa, prescriptibil, conform normelor de drept substanţial, să poată fi valorificat oricând, nelimitat în timp, în cadrul popririi, faţă de un alt subiect de drept decât debitorul, şi anume faţă de terţul poprit.

      Apreciem că raţiunea termenului prevăzut de dispoziţiile art.460 alin.(1) Cod procedură civilă este de a imprima celeritate unei proceduri prin care se creează un al treilea raport juridic obligaţional, acela dintre creditor şi terţul poprit.

      De altfel, întreaga materie a executării silite, ca fază finală a procesului civil, cuprinde numeroase termene procedurale, voinţa legiuitorului fiind aceea de a imprima o disciplină riguroasă modului în care se desfăşoară activitatea judiciară şi extrajudiciară a subiectelor implicate în executarea silită.

      Reglementarea unui termen în care poate fi formulată cererea de validare a popririi era cu atât mai necesară cu cât, în materia popririi nu sunt operante dispoziţiile legale referitoare la perimare, mai exact, art.389 alin.(1) Cod procedură civilă, conform căruia, „dacă creditorul a lăsat să treacă mai mult de 6 luni de la data îndeplinirii oricărui act de executare, fără să fi urmat alte acte de urmărire, executarea se perimă de drept şi orice parte interesată poate cere desfiinţarea ei".

Aceasta deoarece, potrivit art.390 alin.(1) Cod procedură civilă, „dispoziţiile art.387 şi 389 nu se aplică în cazurile când legea încuviinţează executarea fără somaţie", iar în conformitate cu prevederile art.454 alin.(1) Cod procedură civilă,        „poprirea se înfiinţează fără somaţie, prin adresă însoţită de o copie certificată de pe titlul executoriu, comunicată celei de-a treia persoane arătate la art.452, înştiinţându-se totodată şi debitorul despre măsură luată".

Prin reductio ad absurdum, în situaţia în care s-ar recunoaşte caracterul prohibitiv al termenului de procedură analizat, ar însemna ca persoana interesată în validarea popririi să poată formula, nelimitat în timp, o astfel de cerere, ceea ce nu poate fi conceput logic şi juridic, fiind contrar însuşi scopului procedurii în ansamblu.

      Totodată, atunci când legiuitorul a dorit ca un anumit act sau o anumită operaţiune să fie îndeplinită numai la expirarea unui anumit termen, a prevăzut aceasta expres, aşa cum este, spre exemplu, cazul art. 458 Cod procedură civilă, conform căruia, executorul judecătoresc va proceda la eliberarea sau distribuirea sumei de bani consemnate, „numai după împlinirea termenului de 15 zile de la primirea dovezii de consemnare a acestei sume”.

Pe de altă parte, împrejurarea că în cazul textului de lege analizat, respectiv al art.460 alin.(1) Cod procedură civilă, apare formularea „poate sesiza instanţa de executare" nu duce la concluzia existenţei unui termen de recomandare.

      Astfel, utilizarea verbului „poate" se explică prin corelarea şi raportarea lui la cele trei subiecte de drept ce au calitatea procesuală de a introduce cererea de validare, respectiv creditorul, debitorul sau organul de executare, în sensul că fiecare dintre ei „poate" să formuleze o astfel de cerere, dar şi prin raportarea sa la principiul disponibilităţii, în sensul că textul nu prevede o obligaţie, ci o facultate şi doar un termen imperativ („în termen de trei luni de la data când ...").

      În consecinţă, calificarea unui termen ca fiind de decădere ori de recomandare se face în funcţie de raţiunea şi de finalitatea lui şi mai puţin în funcţie de semantica unor verbe utilizate în corpul textului de lege, aceasta putând fi, cel mult, un criteriu subsidiar de calificare.

      Apreciem că teza calificării termenului de 3 luni drept termen prohibitiv este nefondată, întrucât nu există niciun temei şi nicio raţiune pentru a se considera că legiuitorul a dorit să interzică creditorului, debitorului sau executorului judecătoresc să introducă cererea de validare înainte de expirarea termenului de trei luni care, astfel, s-ar adăuga, în mod nejustificat, la termenul de 15 zile prevăzut la art.456 alin.(1) Cod procedură civilă.

      Pe de o parte, această interpretare ar lăsa terţului poprit un termen suficient de lung, de natură să golească de conţinut dreptul creditorului de a urmări bunurile mobile prin poprire, iar pe de altă parte, ar deschide calea unor abuzuri de drept procesual din partea creditorului care, nelimitat în timp, ar putea solicita validarea popririi.

      De altfel, din chiar formularea textului art. 460 alin. (1) din Codul de procedură civilă rezultă că această normă legală nu reglementează o conduită omisivă, nu fixează o interdicţie de a se formula cererea de validare, ci, dimpotrivă, instituie un termen înlăuntrul căruia se poate introduce cererea.

      Prin urmare, termenul de 3 luni prevăzut de dispoziţiile art. 460 alin. (1) din Codul de procedură civilă este un termen de procedură, înlăuntrul căruia trebuie îndeplinit un anumit act, nerespectarea acestuia fiind sancţionată cu decăderea, sancţiune destinată să garanteze celeritatea procedurii judiciare şi să contribuie la apărarea intereselor legitime ale părţilor.

                        Interpretarea legii la care aderăm este confirmată şi de prevederile art.789 alin(1) din Noul Cod de procedură civilă în care se arată că: "Daca terţul poprit nu îşi îndeplineşte obligaţiile ce îi revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă, a liberat-o debitorului poprit, creditorul urmăritor, debitorul sau executorul judecătoresc, în termen de cel mult o lună de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanţa de executare, în vederea validării popririi".

            Dezlegarea acestei probleme de drept este utilă din perspectiva dispoziţiilor tranzitorii, conţinute în art.3 alin.(1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Noului Cod de procedură civilă, în privinţa executărilor silite începute înainte de intrarea sa în vigoare.

                                                    *

                                             *             *

Pentru aceste motive, în temeiul dispoziţiilor art. 517 din Codul de procedură civilă solicit admiterea recursului în interesului legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii.

PRIM ADJUNCT AL PROCURORULUI GENERAL*

Daniel Marius Morar

_______________

* În condiţiile vacantării funcţiei de Procuror General, potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, aprobat prin Ordinul nr. 529/C/2007 al Ministrului Justiţiei, publicat în Monitorul Oficial, partea I, nr. 154 din 5 martie 2007.

---

[1] Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Ediţia 5, Cu referiri la Proiectul Codului de procedură civilă, Ed. C.H.Beck, Bucureşti 2010, pg. 1130