Nr.7738/2276/III-5/2012

 

 

 

 

 

 

 C ă t r e,

 

 

PREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

 

 

 

                   În temeiul art.4142 din Codul de procedură penală, vă sesizăm cu

 

RECURS ÎN INTERESUL LEGII

 

în vederea interpretării și aplicării unitare a art.85 alin.1 și 2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.195/2002, republicată, vizând încadrarea juridică a faptei de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul, în ipoteza în care autorizația provizorie de circulație și-a încetat valabilitatea și având aplicate plăcuțe  cu numărul provizoriu expirat.

 

                   Examenul jurisprudenței actuale în materie penală evidențiază două orientări cu privire la această problemă de drept și, prin urmare, caracterul neunitar al practicii judiciare, astfel :

 

                   I. Unele instanțe au considerat că fapta inculpatului de a conduce pe drumurile publice un autoturism neînmatriculat, având aplicate plăcuțe cu numere provizorii  de circulație a căror valabilitate era expirată întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art.85 alin.1 și art.85 alin.2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.195/2002, republicată, aflate în concurs real sau ideal (Anexele nr.1-29).

                   S-a susținut că un număr provizoriu de circulație expirat este de natură să inducă în eroare organele de poliție aflate în exercițiul supravegherii traficului rutier, care nu vor opri spre verificare un autoturism neînmatriculat ce are montate plăcuțe cu numărul de înmatriculare expirat, spre deosebire de situația acelor autoturisme neînmatriculate în circulație care nu au montate în continuare numerele de înmatriculare provizorii expirate, apte să creeze aparența legalității. În acest sens, s-a mai argumentat că numărul de înmatriculare (permanent ori provizoriu) este un element de identificare a participanților la trafic, necesar pentru depistarea autorilor unor infracțiuni sau abateri rutiere, astfel încât lipsa lui sau lipsa corespondenței lui cu realitatea împiedică aplicarea corectă și promptă a legii.

                   Potrivit acestei opinii, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.195/2002 a reglementat în conținutul fiecăruia dintre cele două alineate ale art.85 câte o infracțiune cu câte o structură proprie a elementelor constitutive și a sancțiunilor prevăzute de lege, având în vedere situații distincte care, fiecare în parte, prezintă pericol social. Astfel, în alin.1 este sancționată conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, iar alin.2 vizează situația în care, deși autovehiculul nu este înmatriculat, pentru a ascunde această situație, conducătorul auto aplică plăcuțe cu numere de înmatriculare fictive sau chiar pe cele anterioare, dar radiate din evidențele organelor de poliție ori expirate, pentru existența acestei infracțiuni nefiind necesar ca numărul sub care circulă autovehiculul să fie neapărat falsificat în sens fizic, material.

                   Prin urmare, adepții acestei orientări  au susținut că, deși există o singură acțiune – conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul – în raport cu împrejurările concrete în care s-a săvârșit (autovehicul neînmatriculat și cu numere provizorii expirate) sunt întrunite elementele constitutive a două infracțiuni, în concurs ideal.

                  

                   II. Dimpotrivă, în aceeași ipotez㠖 conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, având aplicate plăcuțe cu numere provizorii de circulație expirate, alte instanțele au reținut numai infracțiunea prevăzută de art.85 alin.1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.195/2002, cu motivarea că infracțiunea prevăzută de art.85 alin.2 vizează o altă situație premisă decât expirarea termenului de valabilitate a numerelor provizorii, și anume aplicarea unui număr imaginar sau a altui număr decât cel atribuit unui autovehicul înmatriculat (Anexele nr.30-59).

                   Ipoteza în care valabilitatea numărului de înmatriculare obținut legal a expirat, conduce doar la concluzia că autoturismul este neînmatriculat și  nu poate susține o acțiune de contrafacere sau alterare, așa cum solicită imperativ latura obiectivă a infracțiunii de  fals.

                   Potrivit acestei orientări, dispozițiile art.85 alin.2 vizează numai acele situații în care s-a intervenit în vreun fel asupra numărului de înmatriculare al unui autoturism înmatriculat în realitate sau neînmatriculat, fie prin confecționarea unui număr sau imitarea unuia autentic, fie prin modificarea aspectului sau mențiunilor unui asemenea număr, creându-se astfel o aparență necorespunzătoare adevărului.

                   În argumentarea punctului de vedere privind încadrarea juridică a faptei numai în dispozițiile art.85 alin.1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.195/2002, s-a mai susținut că ipoteza în care autorizația de circulație provizorie și-a încetat valabilitatea nu reprezintă o falsificare a numărului de înmatriculare, întrucât acest fapt presupune o operațiune fizică, mecanică de modificare sau de confecționare a unor elemente care să creeze aparența unor numere de înmatriculare valabile. Or, expirarea numărului de înmatriculare provizoriu nu poate fi interpretată, prin analogie, ca fiind  număr fals de înmatriculare, în condițiile în care nu a existat o falsificare cu intenție a acestuia.

 

*

*                  *

 

                   Pe de altă parte, independent de interpretarea înțelesului noțiunii de „număr fals de înmatriculare”, în literatura juridică au existat controverse  vizând raporturile dintre infracțiunile reglementate anterior în art.35 alin.1 și 2 din Decretul nr.328/1966 și preluate în art.85 alin.1 și 2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.195/2002, republicată, în sensul reținerii unei singure infracțiuni complexe, constituite prin absorbția faptei de punere în circulație sau conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare, în fapta de punere în circulație  sau conducere a unui autovehicul neînmatriculat [1].

                   Într-o altă opinie[2] s-a considerat că, în ipoteza în care o persoană conduce pe drumurile publice un autovehicul neînmatriculat, dar care poartă totuși  un număr de înmatriculare oarecare, suntem în prezența  unei singure infracțiuni, aceea prevăzută de art.35 alin.2 din Decretul nr.328/1966, incriminare preluată în prezent de art.85 alin.2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.195/2002, deoarece în această variantă este absorbită și cerința ca deținătorul sau proprietarul autovehiculului să nu-și fi îndeplinit obligația de înmatriculare.

                   Cu toate acestea, potrivit opiniei majoritare[3], împărtășită și de practica judiciară recentă, în ipoteza menționată suntem în prezența concursului ideal de infracțiuni, cele două texte de lege putând fi aplicate concomitent.

                    În considerarea acestei opinii, apreciem că punerea în circulație sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul, în ipoteza în care autorizația provizorie de circulație și-a încetat valabilitatea și având aplicate plăcuțe cu numărul provizoriu de circulație expirat, întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art.85 alin.1 și art.85 alin.2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.195/2002, republicată, în concurs ideal.

 

*

*                  *

 

                   În vederea susținerii prezentului demers, se impun unele considerații prealabile cu privire la necesitatea incriminării și conținutul infracțiunilor reglementate în art.85 alin.1 și 2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.195/2002, republicată.

                   Includerea în legislație a  unor dispoziții referitoare la înmatricularea autovehiculelor și la păstrarea numărului real de înmatriculare în tot timpul cât un vehicul circulă pe drumurile publice a fost impusă, pe de o parte, de necesitatea de a avea o evidență a întregului parc național de autovehicule și de a asigura securitatea circulației rutiere prin admiterea în circulație doar a acelor autovehicule care corespund unor cerințe tehnice indispensabile, iar, pe de altă parte, de crearea posibilităților de  identificare, la orice moment, a fiecărui autovehicul aflat în circulație în scopul prevenirii și combaterii încălcării normelor de circulație pe drumurile publice.

                   Obligația de înmatriculare a vehiculelor este prevăzută în art.12 alin.1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.195/2002, conform căruia orice vehicul care circulă pe drumurile publice trebuie să fie înmatriculat ori înregistrat, după caz, și să poarte plăcuțe cu numărul de înmatriculare sau de înregistrare.

                   Totodată, potrivit art.13 alin.3 din actul normativ menționat, până la înmatriculare, vehiculele pot circula cu numere provizorii, pe baza unei autorizații speciale eliberate de autoritatea competentă.

                   Pe de altă parte, pentru încălcarea regulilor referitoare la înmatricularea autovehiculelor, legiuitorul a incriminat în art.85 alin.1 și 2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.195/2002 două infracțiuni distincte – punerea în circulație sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat sau neînregistrat, respectiv punerea în circulație sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul  cu număr fals de înmatriculare sau de înregistrare, ambele fapte având ca obiect juridic comun securitatea traficului rutier.

                   Elementul material al fiecăreia dintre aceste infracțiuni constă în două acțiuni alternative, cărora li se asociază însă câte o cerință esențială specifică. Astfel, ambele infracțiuni prevăzute de art.85 se comit fie prin punerea în circulație, fie prin conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul cu încălcarea obligațiilor legale referitoare la înmatriculare, deosebirea  constând în aceea că, pentru constituirea infracțiunii prevăzută în alin.1 este necesar ca autovehiculul să fie neînmatriculat, în timp ce pentru existența infracțiunii din alin.2 se cere ca autovehiculul să aibă un număr fals de înmatriculare (indiferent dacă acel autovehicul este înmatriculat sau nu).

                   Rezultă, așadar, că ambele infracțiuni presupun, ca situație premisă unică, un regim juridic special cu privire la evidența autovehiculelor  aflate în circulație, concretizat în prevederile art.12 alin.1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.195/2002, potrivit căruia deținătorii de autovehiculele au obligația de a le înmatricula înainte de punerea lor în circulație și de  a monta pe acestea tăblițe purtând numărul de înmatriculare real, atribuit de organele competente.

                   În schimb, diferența dintre cele două infracțiuni este dată de cerința esențială specifică care însoțește elementul material al fiecărei fapte – autovehiculul să fie neînmatriculat, respectiv să aibă un număr fals de înmatriculare.

                   Din interpretarea dispozițiilor legale referitoare la înmatricularea și înregistrarea vehiculelor, un autovehicul se consideră neînmatriculat, atunci când nu a fost luat în evidență de către organul competent – pe baza verificării actului de proprietate și a stării tehnice – și nu s-a eliberat certificat de înmatriculare. Nu sunt socotite neînmatriculate autovehiculele pentru care s-au eliberat autorizații de circulație provizorii, în condițiile art.13 alin.3 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.195/2002 și art.23 alin.4 din Regulamentul de aplicare aprobat prin Hotărârea nr.1391 din 4 octombrie 2006.

                   Referitor la cerința esențială specifică elementului material al infracțiunii de punere în circulație sau conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare, trebuie observat că ceea ce se incriminează prin art.85 alin.2 este numai folosirea numărului fals de înmatriculare (uzul de fals), nu și falsificarea, prin montarea unei tăblițe cu un alt număr, ca acțiune de alterare a adevărului, sub acest aspect fiind indiferent pe ce cale și de către cine s-a confecționat ori montat pe autovehicul numărul de înmatriculare nereal.

                   Dificultatea stabilirii încadrării juridice este generată însă de împrejurarea că legislația  rutieră nu definește înțelesul noțiunii de număr fals de înmatriculare, opiniile exprimate în jurisprudență fiind consecința interpretării în mod diferit a acestei sintagme. Astfel, referitor la sensul exact și limitele firești ale expresiei menționate, s-a pus problema dacă aceasta denumește numai numărul plăsmuit, montat pe autovehicul, căruia nu-i corespunde nicio înregistrare anterioară, sau și numărul care corespunde unei înmatriculări anterioare, reale, ori numărul provizoriu emis în baza unei autorizații speciale care, la data punerii în circulație sau conducerii pe  drumurile publice, nu mai aveau valabilitate, ca urmare a radierii autovehiculului din evidența organelor de poliție ori a expirării autorizării provizorii a circulației autovehiculului.

                   În literatura de specialitate s-a susținut că expresiei număr fals de înmatriculare trebuie să i se recunoască o accepțiune largă, ca aceea a ideii - generale  - de fals, cu care se află în  strânsă corelație[4]. În sensul larg al cuvântului fals este tot ceea ce nu corespunde adevărului[5], ceea ce este pus în antiteză cu un adevăr.

                   Or, în cazul numerelor de înmatriculare, antiteza apare din compararea numărului aparent, cu realitatea pe care acesta trebuie să o exprime, tot ceea ce creează o aparență contrară acestei realități neputând fi decât fals.

                    Întrucât numărul de înmatriculare este expresia stării de înmatriculare a autovehiculului la care se referă, ori de câte ori numărul aplicat pe un autovehicul nu are corespondent într-o înscriere reală în evidențele autorității competente să opereze înmatricularea, urmează să fie considerat fals[6].     

                   În doctrină s-a susținut că ceea ce este esențial sub aspectul existenței infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare este că numărul aplicat pe autovehicul nu are corespondent într-o înscriere actuală în evidențele autorității competente să efectueze înmatricularea, fiind deci contrar realității și apt să inducă în eroare[7].

                   Această opinie a fost de altfel împărtășită în unanimitate în literatura de specialitate, arătându-se, în esență, că numărul obținut legal în trecut, cu ocazia unei înmatriculări precedente, dar radiat la data punerii în circulație sau conducerii pe drumurile publice, are toate caracterele unui  număr fals de înmatriculare. S-a precizat că pentru existența infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare este indiferent dacă aparența contrară realității își are izvorul exclusiv în imaginația celui care a confecționat și aplicat numărul sau dacă cel care pune în circulație sau conduce vehiculul s-a servit de o tăbliță cu un număr corespunzător unei înmatriculări ce și-a pierdut valabilitatea[8].

                   Conform dispozițiilor referitoare la înmatricularea și radierea autovehiculelor din evidența circulației, numărul de înmatriculare poate fi folosit în mod legal numai câtă vreme starea de înmatriculare subzistă. Prin urmare, odată cu radierea autovehiculului din evidența organului la care a fost înmatriculat, numărul de înmatriculare își pierde semnificația, încetează de a mai fi expresia stării de înmatriculare și devine – în raport cu autovehiculul a cărui înmatriculare o semnificase până atunci, în ipoteza în care acesta ar continua să fie folosit – un număr de înmatriculare fals[9].

                   Toate aceste argumente sunt pe deplin aplicabile și în ipoteza numărului provizoriu expirat, în virtutea raționamentului ad similarem similaribus. Astfel, numărul provizoriu de circulație semnifică luarea în evidență a autovehiculului de către autoritatea competentă, reprezentând deci expresia stării de înmatriculare și, prin urmare, folosirea lui după expirarea valabilității este contrară realității și aptă să inducă în eroare,  transformându-l într-un număr fals de înmatriculare în sensul art.85 alin.2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.195/2002.

                   În concluzie, conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul, în ipoteza în care autorizația de circulație și-a încetat valabilitatea și având aplicate plăcuțe cu numărul provizoriu expirat, întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art.85 alin.1 și art.85 alin.2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.195/2002, republicată, în concurs ideal.

                   Problema de drept expusă prezintă interes și din perspectiva legislației viitoare, întrucât actuala incriminare cuprinsă în art.85 alin.1 și 2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.195/2002 este preluată de dispozițiile Codului penal viitor, respectiv de art.334 alin.1 și 2 din Legea nr.286/2009.

 

                   Având în vedere cele expuse, vă solicităm să constatați că această problemă de drept a primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești și, printr-o decizie obligatorie, să stabiliți modul unitar de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale.

 

                   

 

 

 

 

    Procuror general

Laura Codruța Kövesi

 

 

  

  



[1] G.Marcov - „Infracțiuni săvârșite în cadrul circulației rutiere”, R.R.D. nr.2/1968, pag.38-39 ;

[2]  L.Barac – Nota I la decizia penală nr.412 din 19 octombrie 1994 a Curții de Apel Timișoara în Dreptul nr.6/1995, pag.78-80.

[3] C.Turianu, Cristina Turianu – „Legislația rutieră comentată și adnotată”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988, pag.286;

   V.Papadopol – Notă în „Culegere de practică judiciară pe anul 1991”, Editura Șansa, București, 1991, pag.139 – 140;

   V.Păvăleanu – „Încadrarea juridică a faptei de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat și cu număr fals de înmatriculare”, în Dreptul nr.10/1997, pag.86-88;

    Florin Streteanu – „Concursul de infracțiuni”, Ed.Lumina Lex, 1999, pag.144-146.

[4] M.N.Costin – „Răspunderea penală și civilă pentru încălcarea regulilor de circulație pe drumurile publice”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978, pag.73;

[5] V.Dongoroz – “Explicații teoretice ale Codului penal roman” vol.IV, Editura Academiei, București, 1972, pag.358.

[6] C.Turianu –“Infracțiuni contra siguranței rutiere”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976, pag.120; Gh.Diaconescu – “Infracțiunile în legi speciale și legi extrapenale”, Editura All, București, 1996, pag.195;

[7] C.Turianu, Cristina Turianu, op. cit., pag.284.

[8] I.Kutaș – notă la decizia penală nr.1559/1972 a Tribunalului Hunedoara, în RRD nr.11/1974, pag.63.

[9] V.Dobrinoiu - notă la decizia penală nr.182/1977 a Tribunalului Timiș, în RRD nr.3/1978, pag.54;