Nr. 2275/C/7993/III/5/2011 din 17.02.2012

Recurs în interesul legii expediat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 17.02.2012

          C ă t r e,

PREŞEDINTELE  ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

                       În conformitate cu prevederile art. 329 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 32 din Legea nr. 202/25.10.2010,  formulez prezentul

RECURS  ÎN  INTERESUL LEGII

             În practica judiciară s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la „Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 142 alin.(1) din Legea nr.85/2006, raportat la art.136 alin.(6) din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală, referitor la competenţa executorului judecătoresc ori a organului fiscal în executarea hotărârilor judecătoreşti prin care s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere în conformitate cu dispoziţiile Cap. IV din Legea nr.85/2006  şi pentru creanţe fiscale.”

Urmare sesizării nr. 1399/A din 25 noiembrie  2011 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Suceava, transmisă cu adresa nr. 14/SU/2011 din 02 decembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a verificat jurisprudenţa la nivelul întregii ţări, constatându-se că în litigiile având ca obiect atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere în conformitate cu cap. IV din Legea nr. 85/2006 şi pentru creanţe fiscale, practica judiciară este neunitară, după cum urmează :

I. Astfel, unele instanţe de judecată au considerat că, privitor la hotărârile judecătoreşti prin care s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere, în conformitate cu dispoziţiile cap. IV din Legea nr.85/2006, competenţa executării aparţine executorului judecătoresc iar executarea se va efectua conform Codului de procedură civilă, chiar dacă răspunderea a fost atrasă şi pentru creanţe fiscale.

                        S-a apreciat că, în cauză, se pune problema de a decela dacă prevederile art. 136 alin. 6 din Codul de procedură fiscală sunt dispoziţii speciale care derogă de la prevederile art. 142 din Legea nr. 85/2006.

                        În acest sens, s-a reţinut că, atât legea insolvenţei cât şi Codul de procedură fiscală sunt legi speciale, fiecare având propriul domeniu de reglementare, neconstituind una pentru cealaltă dreptul comun.

                        Este adevărat că reglementările cuprinse în Codul de procedură fiscală stabilesc competenţa executorului fiscal în efectuarea oricărui act de executare silită, când obiectul cererii este punerea în executare a hotărârii judecătorului - sindic, în urma atragerii răspunderii membrilor organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societăţii supusă procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, precum şi a oricărei alte persoane care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, dacă în cauză este vorba despre creanţe fiscale. Însă, în condiţiile în care participă la procedura colectivă şi concursuală prevăzută de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, toţi creditorii, deci inclusiv creditorii bugetari, trebuie să se supună în mod necondiţionat prevederilor acestei legi. Acestei proceduri speciale nu îi pot fi aplicate dispoziţii dintr-o altă lege, care reglementează o procedură de recuperare individuală a creanţelor, aşa cum este Codul de procedură fiscală.

                        Aceasta este interpretarea care rezultă şi din lecturarea art. 149 din Legea nr. 85/2006 care stabileşte că dispoziţiile sale se completează, în măsura compatibilităţii, cu cele ale Codului de procedură civilă, Codului comercial şi ale Regulamentului CE nr. 1346/2000.

                        În concluzie, în toate cazurile în care se pune problema punerii în executare a unei hotărâri prin care a fost atrasă răspunderea în condiţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 este aplicabilă procedura de executare instituită de Codul de procedură civilă, la care face trimitere art. 142 din Legea nr. 85/2006, atâta timp cât, procedura insolvenţei este colectivă, concursuală, unitară şi egalitară pentru toţi creditorii implicaţi. (Anexa I)

II.  Alte instanţe, dimpotrivă, au statuat că în cazul hotărârilor judecătoreşti mai sus-arătate, competenţa executării aparţine organului de executare fiscal, în condiţiile Codului de procedură fiscală.

                        S-a arătat că, atâta vreme cât legiuitorul a dorit ca la executarea creanţelor cuvenite bugetului de stat să se deroge de la dispoziţiile generale referitoare la punerea în executare a hotărârii judecătorului-sindic, având ca obiect atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societăţii supusă procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, precum şi a oricărei alte persoane care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, în sensul ca organele fiscale de executare, competente potrivit art. 33 din O.G. nr.92/2003, să procedeze la acţiuni de executare silită în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală şi nu cu cele ale Cărţii V a Codului de procedură civilă, instanţa nu poate încălca flagrant dispoziţiile legale şi nesocoti voinţa legiuitorului. (Anexa II)

           Apreciez ultimul punct de vedere ca fiind în acord cu litera şi spiritul legii.

                        În conformitate cu prevederile art. 142 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, executarea silită împotriva persoanelor prevăzute la art. 138 alin. (1) din acest act normativ, se efectuează de către executorul judecătoresc, conform Codului de procedură civilă.

                        Dispoziţiile art. 138  din lege, la care face trimitere norma legală anterior menţionată, reglementează situaţiile în care membrii organelor de supraveghere sau membrii organelor de conducere ai persoanei juridice ajunse în stare de insolvenţă sau orice altă persoană care a cauzat această stare, vor putea fi obligaţi să suporte o parte a pasivului debitorului insolvent, dacă prin activitatea lor  au contribuit la provocarea stării de insolvenţă a debitorului.

                        Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 140 din lege, acest tip de răspundere poate interveni în orice formă a procedurii, fie în reorganizare judiciară, fie în faliment în cazul procedurii generale, fie în faliment în cazul procedurii simplificate. [1]

                        În cazul reorganizării judiciare, sumele de bani obţinute ca urmare a răspunderii persoanelor mai sus menţionate, vor fi destinate completării fondurilor necesare continuării activităţii debitorului, iar în caz de faliment, aceste sume au rolul de a acoperi pasivul debitorului.

                        Este important de subliniat că reglementarea răspunderii membrilor  organelor de supraveghere sau de conducere ori a oricărei alte persoane care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului persoană juridică, la care se referă art. 138 din Legea nr. 85/2006, constituie o parte integrantă a procedurii prevăzute în ansamblu de această lege.

                        Răspunderea membrilor organelor de conducere sau de supraveghere a debitorului insolvent ori răspunderea oricărei alte persoane vinovate de producerea stării de insolvenţă rezidă în suportarea unei părţi din pasivul debitorului persoană juridică, pasiv care este alcătuit din totalitatea datoriilor, respectiv totalitatea creanţelor înscrise în tabelul de creanţe întocmit în condiţiile legii.

                        În ipoteza în care, urmare admiterii acţiunii în răspundere, întemeiată pe dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, persoanele responsabile de cauzarea stării de insolvenţă a debitorului refuză să execute de bună – voie hotărârea pronunţată de judecătorul sindic, pentru a se acoperi pasivul debitorului insolvent, este necesară trecerea la executare silită a bunurilor  din averea personală a celor obligaţi la suportarea unei părţi din pasiv.

                        În această situaţie, aşa cum am menţionat, prin art. 142 din legea insolvenţei s-a prevăzut că executarea silită a acestor persoane responsabile se va face de către executorul judecătoresc, în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă, iar după închiderea procedurii, sarcina repartizării sumelor obţinute în urma executării silite aparţine, de asemenea, executorului judecătoresc şi nu lichidatorului judiciar.

                        Însă, prin derogare de la aceste prevederi, art. 136 alin.(6) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală statuează că, în cazul în care, potrivit legii, s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere, în conformitate cu dispoziţiile cap. IV din Legea nr. 85/2006, şi pentru creanţe fiscale, executarea silită se efectuează de organul de executare în condiţiile prezentului cod.

                        Din interpretarea literală a acestei norme juridice rezultă fără echivoc intenţia legiuitorului,  ca la executarea creanţelor fiscale, să se deroge de la dispoziţiile generale referitoare la punerea în executare, prin executorul judecătoresc, a hotărârii judecătorului sindic, având ca obiect atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societăţii supuse procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006.

                        În această situaţie, executarea silită se va efectua de către organele fiscale de executare, competente potrivit dispoziţiilor art. 33 din Codul de procedură fiscală, în conformitate cu prevederile acestui cod şi nu cu cele ale Cărţii a V-a a Codului de procedură civilă.

                        A interpreta altfel, înseamnă de fapt,  a goli de conţinut dispoziţiile art. 136 alin.(6) din Codul de procedură fiscală, normă legală care ar rămâne fără aplicabilitate practică.

                        Totodată, această soluţie este fundamentată şi pe interpretarea gramaticală a dispoziţiilor art. 136 alin.(6) din Codul de procedură fiscală, întrucât conjuncţia „şi” din cadrul sintagmei „şi pentru creanţe fiscale”, exprimă în acest context, un raport copulativ şi cumulativ, astfel încât, în situaţia în care  în pasivul debitorului insolvent se află mai multe categorii de creanţe, printre care şi creanţe fiscale, executarea lor se va face în mod unitar, de către organul de executare fiscală şi după dispoziţiile Codului de procedură fiscală, derogarea extinzându-se astfel, asupra tuturor categoriilor de creditori, inclusiv asupra creditorilor nebugetari.

                        Mai mult decât atât, în ipoteza în care asupra bunurilor ce fac obiectul executării silite se desfăşoară atât o procedură de urmărire de drept comun, cât şi o procedură de urmărire fiscală, executarea se va face pentru toate creanţele în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală, de către organele de executare silită reglementate de acest act normativ.

                        În acest sens sunt prevederile art. 136 alin. (9) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, conform cărora :

                        „În cazul în care asupra aceloraşi venituri ori bunuri ale debitorului a fost pornită executarea, atât pentru realizarea titlurilor executorii privind creanţe fiscale, cât şi pentru titluri ce se execută în condiţiile prevăzute de alte dispoziţii legale, executarea silită se va face, potrivit dispoziţiilor prezentului cod, de către organele de executare prevăzute de acesta.”

                        Prin urmare, în cazul în care există un concurs de executări silite, vor fi aplicabile dispoziţiile care reglementează procedura executării silite a creanţelor fiscale, organele administrativ-fiscale de executare silită fiind cele mandatate de legiuitor să continue procedura execuţională, indiferent de momentul în care a început executarea silită de drept comun, executorului judecătoresc încetându-i competenţa în momentul declanşării executării silite în baza Codului de procedură fiscală.[2]

                        Această soluţie decurge în primul rând din particularităţile titlului de creanţă fiscală care, spre deosebire de alte titluri de creanţă, are caracter executoriu de drept, prevederile sale putând fi aduse la îndeplinire fără nicio învestire specială şi fără intervenţia unui alt organ al statului.

                        În acest sens, art. 141 alin.(2) din Codul de procedură fiscală stabileşte că titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care creanţa fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege.

                        Pe de altă parte,  în conformitate cu prevederile art. 142 alin. (4) din Codul de procedură fiscală republicat, executarea silită a creanţelor fiscale nu se perimă, ceea ce înseamnă că orice perioadă de timp ar trece de la efectuarea unui act de executare silită, creditorul bugetar nu va putea fi sancţionat cu perimarea, spre deosebire de dreptul comun, unde, conform prevederilor art. 389 C.pr.civ., dacă creditorul a lăsat să treacă 6 luni de la data îndeplinirii oricărui act de executare, fără să fi urmat alte acte de urmărire, executarea se perimă de drept şi orice parte interesată poate cere desfiinţarea ei.

                        De altfel, aşa cum s-a statuat în doctrină[3], procedura de executare a creanţelor fiscale stabilită prin Codul de procedură fiscală consfinţeşte întâietatea executării silite fiscale, faţă de alte forme de executări silite declanşate potrivit procedurii de drept comun sau a altor proceduri speciale.

                        În literatura de specialitate[4] s-a arătat că, realizând o privire comparativă, de o manieră generală, între executarea silită a creanţelor fiscale şi executarea silită de drept comun, ceea ce este specific primei, este faptul că această ultimă fază a procedurii fiscale este pornită şi se desfăşoară de către organele administrativ – fiscale, fără încuviinţarea altor organe de stat, în temeiul faptului că titlurile de creanţă fiscale devin titluri executorii de drept, nemaifiind cerută învestirea lor cu formulă executorie de către o instanţă judecătorească.

                        Prioritatea executării silite fiscale statornicită prin Codul de procedură fiscală, faţă de alte forme de executări silite este determinată deci, atât de individualitatea conferită de caracterul derogator al normelor speciale care o instituie, cât şi de specificul obiectului ei, legat de caracterul financiar-bugetar al creanţelor supuse executării silite.

                        De altfel, aşa cum a statuat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa în materie,[5] „regimul derogatoriu de la dreptul comun în materia insolvenţei, prevăzut prin textul de lege criticat  [art. 136 alin.(6) din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală – n.n.], constituie opţiunea legiuitorului, care poate stabili norme de procedură speciale, derogatorii de la regulile generale, determinate de anumite situaţii speciale.

În cazul de faţă, situaţia specială este dată de faptul că obiectul executării silite îl constituie încasarea creanţelor fiscale ce constituie surse ale bugetului de stat, interesul general ocrotit impunând adoptarea unor reguli care să asigure protejarea eficientă a creanţelor statului şi recuperarea lor cu prioritate.”

                        În consecinţă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 142 alin.(1) din Legea nr. 85/2006,  raportat la art. 136 alin.(6) din Codul de procedură fiscală, executarea hotărârilor judecătoreşti de atragere a răspunderii în procedura prevăzută de Cap. IV al Legii nr. 85/2006, se va efectua, în cazul concursului dintre creditorii fiscali şi ceilalţi creditori ai debitorului, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură fiscală care, atât prin raportare la dreptul comun al executării silite prevăzut de Codul de procedură civilă, cât şi prin referire la Legea nr. 85/2006, au caracterul unei reglementări speciale, aplicabile prioritar.

Pentru aceste motive, în temeiul dispoziţiilor  art. 330⁷ din Codul de procedură civilă, solicit admiterea recursului în interesului legii şi pronunţarea unei decizii în această chestiune de drept.

PROCUROR GENERAL

Laura Codruţa Kövesi 

---

[1] Ioan Adam, Codruţ Nicolae Savu – „Legea procedurii insolvenţei – Comentarii şi explicaţii”, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006, pg.759.

[2] H.Sasu, L.Ţâţu, D.Pătroi – „Codul de procedură fiscală. Comentarii şi explicaţii”, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008;

[3] Dumitru A.P.Florescu, Paul Coman, Theodor Mrejeru, Marieta Safta, Gabriel Bălaşa – „Executarea silită - Reglementare, Doctrină, Jurisprudenţă”, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2007, pg.87;

[4] C.Roşu, A.Fanu-Moca, „Contestaţia la executarea silită reglementată prin Codul de procedură fiscală”, Dreptul nr.5/2005, pg. 95.

[5] Decizia  Curţii Constituţionale  nr. 942 din 23 septembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial  nr. 716 din 22 octombrie 2008; Decizia   nr. 1382 din 16 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial  nr.50 din 28 ianuarie 2009; Decizia nr. 1358 din 27 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial  nr. 852 din  9 decembrie 2009;  Decizia nr. 1516 din 17 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial  nr. 883 din 17 decembrie 2009; Decizia nr.1228 din 20 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial  nr. 811 din 16 noiembrie 2011.