Nr. 349/809/III-5/2011

                2108/C/7561/III/5/2011 din  8 februarie 2012

Recurs în interesul legii expediat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie  la 8 februarie 2012

                        C ă t r e,

       PREŞEDINTELE  ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

   În  temeiul art. 329 din Codul procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art.I pct.32 din Legea nr. 202/2010, declar     

RECURS  ÎN  INTERESUL LEGII

În practica instanţelor de judecată s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la  problemele de drept vizând:

                „I. Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.404² alin.(3) din Codul de procedură civilă, referitor la instanţa competentă să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite.

                II. Calea de atac care se poate exercita împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în soluţionarea cererilor având ca obiect întoarcerea executării silite, formulate în temeiul dispoziţiilor art.404²  alin.(3) din Codul de procedură civilă”.

Urmare sesizării nr. 4607/25A din 7 noiembrie 2011, formulată de Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Galaţi, transmisă Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de instanţa supremă prin adresa                         nr. 13/S.U./2011 din 9 noiembrie 2011, precum şi din oficiu, s-a procedat la verificarea jurisprudenţei la nivelul întregii ţări, constatându-se că aceasta este neunitară sub aspectul ambelor chestiuni de drept enunţate. 

*

                      I.1. Astfel, cu privire la primul aspect, într-o opinie s-a apreciat că este competentă să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite formulată în temeiul art. 404²  alin.(3) din Codul de procedură civilă instanţa care a soluţionat în fond litigiul în care au fost pronunţate hotărârea sau hotărârile a căror desfiinţare justifică întoarcerea executării, stabilită potrivit dispoziţiilor art. 1-19 din acelaşi act normativ sau desemnată    printr-o lege specială, în  raport de natura juridică a litigiului şi de elementele acţiunii civile (părţi, obiect şi cauză).

                        O asemenea interpretare se impune atât din considerente de ordin  raţional, cât şi prin analogie cu prevederile art. 404²  alin.(2) din Codul de procedură civilă, nefiind de conceput instituirea unor mecanisme procedurale diferite pentru soluţionarea unor cereri care au o natură identică. (Anexa I.1.)

I.2. Într-o altă orientare jurisprudenţială s-a considerat că la stabilirea competenţei materiale de soluţionare a cererii de întoarcere a executării silite se are în vedere criteriul valoric al obiectului litigiului, fiind invocate următoarele argumente:

                        În ipoteza prevăzută de art. 404² alin. (3) din Codul de procedură civilă, reclamantul, neavând altă posibilitate de a recurge la forţa coercitivă a statului pentru realizarea dreptului afirmat (dreptul de a pretinde restituirea prestaţiilor executate în baza hotărârii judecătoreşti desfiinţate) poate exercita dreptul la acţiune pe calea unei cereri separate care se adresează instanţei judecătoreşti „competente potrivit legii”.

                        Având în vedere caracterul echivoc al sintagmei mai sus precizate, folosite de legiuitor şi posibilitatea interpretării diferite a noţiunii de instanţă competentă potrivit legii, se impun referinţe privitoare la conceptele de drept subiectiv civil, acţiune şi drept la acţiune, pentru determinarea competenţei materiale de soluţionare a cererii de întoarcere a executării silite.

                        Identificarea şi cunoaşterea exactă a conceptelor evidenţiate în precedenţă conduc, în mod evident, la concluzia că este exclusă posibilitatea ca legiuitorul să fi avut în vedere, în ipoteza prevăzută de art. 404² alin. (3) din Codul de procedură civilă, instanţa de executare, prevăzută de art. 373 alin. (2) din acelaşi cod.

                        Întrucât, dispoziţiile legale mai sus enunţate nu indică în mod expres competenţa instanţei de executare, ca în cazul contestaţiei la executare, regula nu poate fi aplicată prin extrapolare şi la alte situaţii, chiar dacă există o strânsă legătură între acestea şi ca atare, devin incidente prevederile art.1 pct.1 şi 2 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă care stabilesc competenţa judecătoriei şi tribunalului, în funcţie de criteriul valoric al obiectului cererii de chemare în judecată.

                        Normele care reglementează competenţa materială a instanţei sunt norme de ordine publică şi la rândul lor, acestea se clasifică în norme generale şi norme speciale.

                        Pornind de la raportul  dintre legea generală (regula) şi legea specială (excepţia), raport exprimat în adagiile generalia specialibus non derogant şi specialia generalibus derogant, pe baza acestui raţionament logic se ajunge  la  interpretarea restrictivă, fundamentată pe argumentul că excepţia este de strictă interpretare şi aplicare – exceptio est strictissimae interpretationis-, ce permite a se trage concluzia că atunci când nu este reglementată o situaţie de excepţie, intervine dreptul comun.

                        Normele care reglementează competenţa materială a instanţei de executare sunt norme cu caracter special şi, fiind derogatorii de la normele cu caracter general, sunt de strictă interpretare şi nu pot fi aplicate prin analogie.

                        De asemenea, nu se poate considera că cererea de întoarcere a executării silite ar face parte din categoria „oricăror alte incidente” apărute în cursul executării silite, pentru a se stabili competenţa în favoarea instanţei de executare, întrucât această fază procesuală s-a finalizat anterior introducerii cererii de chemare în judecată.

                        În această opinie s-a considerat că natura juridică originară a litigiului din care a rezultat titlul executoriu nu prezintă, de asemenea relevanţă pentru determinarea instanţei competente prevăzute de art. 404² alin. (3) din Codul de procedură civilă, întrucât în fata execuţională se naşte un raport juridic nou în care părţile au calitatea de creditor şi debitor, iar fundamentul cererii de întoarcere a executării este dat de desfiinţarea hotărârii care constituie titlu executoriu, neavând nicio relevanţă materia juridică în care s-a pronunţat acea hotărâre. (Anexa I.2.)

I. 3. Într-o altă opinie, s-a considerat că instanţa competentă să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite este judecătoria, ca instanţă de executare.

                        În motivare s-a învederat că potrivit dispoziţiilor art. 404¹ alin. (1) din Codul de procedură civilă, în toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau executarea însăşi, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia.

                        Regula este susţinută de art. 404² alin. (1) din Codul de procedură civilă şi ea exprimă posibilitatea celui interesat de a solicita instanţei de casare, ca prin aceeaşi hotărâre să dispună şi asupra restabilirii situaţiei anterioare executării.

                        Dacă partea interesată nu a avut diligenţa de a valorifica posibilitatea procedurală mai sus enunţată, iar instanţa care a desfiinţat hotărârea executată nu a dispus cu privire la întoarcerea executării silite, instanţa care rejudecă fondul va putea dispune această măsură, în conformitate cu art. 404² alin. (2) din Codul de procedură civilă.

                        În situaţia în care nici această cale nu a fost urmată, cel îndreptăţit va putea cere restabilirea situaţiei anterioare executării „instanţei competente potrivit legii”, astfel cum dispune art. 404² alin. (3) din acelaşi act normativ.

                        În determinarea instanţei competente să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite, trebuie observat că dispoziţiile art. 404¹ alin. (1), art. 404² şi art. 404³ din Codul de procedură civilă care reglementează instituţia întoarcerii executării silite sunt plasate în Cartea a V a – „Despre executarea silită”, Capitolul I – „Dispoziţii generale”, Secţiunea a VI¹ a din Codul de procedură civilă.

                       Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 404¹alin. (1) şi art. 404² alin. (3) din Codul de procedură civilă, rezultă, fără echivoc, următoarele concluzii:

                        ●  cererea de întoarcere a executării silite este o cerere ce ţine de faza procesuală a executării, subsecventă fazei procesuale de soluţionare irevocabilă a fondului litigiului.

                        ● dispoziţiile legale aplicabile cu privire la instanţa competentă şi căile de atac sunt cele prevăzute pentru executarea silită şi contestaţia la executare;

                        ● stabilindu-se o procedură judiciară contradictorie pentru soluţionarea întoarcerii executării silite reglementată subsecvent contestaţiei la executare, acesteia îi este aplicabilă procedura de soluţionare prevăzută pentru contestaţia la executare - instituţia cadru, generală, în raport de procedură specială a întoarcerii executării care reprezintă o contestaţie specială la executare.

                         Drept urmare, făcând aplicarea  prevederilor art. 373 alin. (2) din Codul de procedură civilă, conform cărora instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia s-a efectuat executarea, competenţa de soluţionare a litigiului privind întoarcerea executării silite aparţine aceleiaşi  instanţe.

                        Aşadar, potrivit dispoziţiilor procedurale care reglementează executarea silită, cererile care vizează această instituţie, inclusiv cele privitoare la întoarcerea executării silite, sunt de competenţa judecătoriilor ca instanţe de executare. (Anexa I.3.)

II.1 În referire la cel de-al doilea aspect, într-o opinie se consideră că hotărârile judecătoreşti  pronunţate în cauzele având ca obiect întoarcerea executării silite în condiţiile prevăzute de art. 402² alin. (3) din Codul de procedură civilă sunt supuse aceloraşi căi de atac, prevăzute pentru hotărârile ce soluţionează fondul pricinii, întrucât întoarcerea executării silite este reglementată în Codul de procedură civilă într-o secţiune separată de contestaţia la executare şi nu cuprinde dispoziţii cu trimitere la această din urmă  instituţie care are prevederi exprese privind competenţa şi căile de atac.

                        Ca atare, nici în privinţa căilor de atac nu este aplicabilă procedura contestaţiei la executare, în condiţiile în care aceste dispoziţii procedurale sunt de strictă interpretare, iar în materia întoarcerii executării silite nu sunt prevăzute dispoziţii speciale, astfel încât sunt incidente prevederile de drept comun conţinute de art. 282 şi art. 282¹ din Codul de procedură civilă.

                        Ori de câte ori se limitează numărul gradelor de jurisdicţie, prevederea legală este expresă, cum s-a procedat în cazul celorlalte secţiuni ale capitolului ce conţine dispoziţii generale cu privire la executarea silită.

                        Că aceasta este voinţa legiuitorului, reiese din interpretarea  normelor evocate, cu atât mai mult cu cât se are în vedere imperativul de a nu lipsi părţile de gradele de  jurisdicţie prevăzute de lege şi a li se garanta acest drept în conformitate cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. ( Anexa II. 2)

II.2. Alte instanţe au considerat că stabilindu-se o procedură judiciară contradictorie pentru soluţionarea întoarcerii executării, reglementată subsecvent contestaţiei la  executare, acesteia îi sunt aplicabile procedura de soluţionare şi căile de atac prevăzute pentru contestaţia la executare – instituţia cadru, generală, în raport cu procedura specială a întoarcerii executării care a fost definită în doctrină şi în jurisprudenţă ca fiind o contestaţie specială la executare.

                        Prin urmare, împotriva hotărârilor judecătoreşti  pronunţate în materia întoarcerii executării se poate exercita numai calea extraordinară de atac a recursului, în conformitate cu dispoziţiile art. 402 alin. (2) din Codul de procedură civilă, cu excepţiile prevăzute de această normă. (Anexa II.2)

Apreciez ca fiind în litera şi spiritul legii opiniile în sensul că instanţa competentă să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite este instanţa de executare, respectiv judecătoria, iar calea de atac care se poate exercita împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în soluţionarea acestor cereri este recursul.

                         Pe calea acţiunii în întoarcerea executării, subiectul activ al raportului obligaţional de restabilire a situaţiei anterioare executării solicită concursul instanţei judecătoreşti pentru realizarea dreptului său, nerespectat de subiectul pasiv al acestui raport care nu-şi îndeplineşte de bună voie obligaţiile generate de împrejurarea desfiinţării titlului executoriu sau a executării însăşi.

                        Potrivit dispoziţiilor art. 404¹ alin. (1) din Codul de procedură civilă „În toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia”.

                        Aşadar, textul citat consacră dreptul părţii, care a obţinut desfiinţarea executării, la restabilirea situaţiei anterioare.[1]

Întoarcerea executării silite se poate realiza prin una din cele trei modalităţi corespunzătoare normelor enunţate în cuprinsul                          art. 404² alin. (1) – (3) din Codul de procedură civilă.

 Regula este conţinută de alin. (1) care  reglementează ipoteza în care, la cererea persoanei interesate, instanţa judecătorească ce desfiinţează titlul executoriu sau actele de executare dispune prin aceeaşi hotărâre şi asupra restabilirii situaţiei anterioare.

                        În acest caz, cererea de întoarcere a executării silite este o cerere accesorie cererii principale, iar instanţa competentă să soluţioneze fondul litigiului, contestaţia la executare sau contestaţia la titlu, după caz, este obligată să o rezolve prin aceeaşi hotărâre, excluzându-se astfel, aplicarea dispoziţiilor art. 165 din Codul de procedură civilă şi întărindu-se în egală măsură prevederile art. 17 din acelaşi cod.

                        În ipoteza prevăzută de art. 404² alin. (2) din Codul de procedură civilă, instanţa care a desfiinţat hotărârea executată şi a dispus rejudecarea în fond nu a statuat asupra măsurii restabilirii situaţiei anterioare executării, astfel încât soluţionarea acestei cereri aparţine instanţei de rejudecare.                             

                        Nota comună a situaţiilor prevăzute de art. 404² alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă este aceea că titlul executoriu este reprezentat exclusiv  de o hotărâre judecătorească ce face obiectul controlului judiciar şi din interpretarea logică şi sistematică a normelor enunţate rezultă că în ipotezele circumscrise acestora, soluţionarea cererii de întoarcere a executării silite se poate formula numai în cadrul procesului configurat de judecarea litigiului în fond, de care este dependentă, fie în faţa instanţei care desfiinţează titlul executoriu sau executarea însăşi, fie în faţa instanţei care rejudecă fondul, după ce hotărârea executată a fost desfiinţată.

                        În fine, conform art. 404² alin. (3) din Codul de procedură civilă, dacă nu s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare executării în condiţiile alin. (1) şi (2) ale acestui text de lege, cel îndreptăţit o va putea cere instanţei judecătoreşti competente potrivit legii.

                        În aplicarea art. 404² alin. (3), cel interesat solicită restabilirea situaţiei anterioare printr-o cerere formulată ulterior desfiinţării titlului executoriu sau a executării înseşi,  iar nu pe cale accesorie.

 Ca atare, în această ipoteză, determinarea competenţei nu se realizează prin prisma art. 404² alin. (1) sau alin. (2), după caz, din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 17 din acelaşi act normativ.

                        În această situaţie, anterior formulării cererii de întoarcere a executării silite, a fost înlăturat, prin anulare, temeiul acesteia, respectiv titlul executoriu sau s-a invalidat însăşi executarea silită.

                        În doctrina de specialitate[2], s-a arătat că opinia potrivit căreia soluţionarea cererii având ca obiect restabilirea situaţiei anterioare executării, introdusă în condiţiile art. 404² alin. (3) din Codul de procedură civilă ar aparţine instanţei competente să judece litigiul în primă instanţă, respectiv instanţei competente să soluţioneze cererea având ca obiect desfiinţarea titlului executoriu sau a executării silite înseşi, nu rezistă unei analize critice, întrucât, „caracterul accesoriu sau principal al unei cereri depinde de calea procesuală aleasă, şi nicidecum de caracterul principal sau accesoriu al dreptului dedus judecăţii[3]”.

                        Pentru a lămuri care este înţelesul sintagmei „instanţa judecătorească competentă potrivit legii”, inserată în cuprinsul art. 404² alin. (3) din Codul de procedură civilă, se impune a fi avut în vedere, în primul rând,  faptul că, sub aspectul topografiei normelor juridice, instituţia  întoarcerii  executării aparţine materiei executării silite.

Dispoziţiile art. 404¹ - 404³ al căror conţinut a fost redat în precedenţă şi care au consacrat pentru prima dată in terminis  această instituţie[4], sunt situate în Capitolul I, Secţiunea a VI¹ din Cartea a V-a a Codului de procedură civilă intitulată – „Despre executarea silită”.

                        În doctrina de specialitate[5],  s-a apreciat că o primă semnificaţie a locuţiunii „întoarcerea executării” şi de regulă potrivită este aceea de reluare a „drumului executării”, dar în sens invers - restabilirea situaţiei anterioare executării. Altfel spus, întoarcerea  executării este o situaţie simetric inversă executării săvârşite. Este ceea ce rezultă din  prevederile art. 404¹ alin. (1) din Codul de procedură civilă care stipulează că în toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare.

                        Din coroborarea prevederilor art. 404¹ alin. (1) din Codul de procedură civilă cu reglementarea inserată în cuprinsul art. 404² alin. (3) din acelaşi cod, rezultă următoarele:

                   - cererea de întoarcere a executării silite, formulată pe cale separată este o cerere ce ţine de faza procesuală a executării, subsecventă fazei procesuale de soluţionare irevocabilă a fondului litigiului;

                  - dispoziţiile legale aplicabile cu privire la instanţa competentă sunt cele prevăzute pentru executare şi respectiv contestaţia la executare;

                   - stabilindu-se o procedură judiciară contradictorie pentru soluţionarea întoarcerii executării silite, reglementată subsecvent contestaţiei la executare, acesteia îi este aplicabilă procedura de soluţionare prevăzută pentru contestaţia la executare – instituţia cadru generală, în raport cu procedura specială a întoarcerii executării care reprezintă o contestaţie specială la executare.

Întrucât, competenţa de încuviinţare a executării silite, revine potrivit art. 373 alin. (2) din Codul de procedură civilă judecătoriei, ca instanţă de executare, respectând principiul simetriei, tot judecătoriei îi revine şi competenţa de soluţionare în primă instanţă a cererii de întoarcere a executării prin care se poate restabili situaţia anterioară executării, aceeaşi instanţă fiind competentă să soluţioneze şi contestaţia la executare, în lumina dispoziţiilor art. 400 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

                         În baza principiului simetriei, dacă executarea nu s-a putut obţine decât prin ordinul unei instanţe judecătoreşti, atunci şi revocarea unei executări (înţeleasă ca o a doua executare, în sens invers), nu se poate obţine decât tot prin ordinul aceleiaşi instanţe fiind singura care cunoaşte în detaliu modul de săvârşire a procedurii de urmărire silită.

                        Deoarece întoarcerea executării reprezintă o modalitate de realizare a unor drepturi patrimoniale, derivând din desfiinţarea titlului executoriu, iar legea în materia executării instituie competenţa judecătoriilor de a soluţiona astfel de litigii, rezultă că nici criteriul valoric şi nici cel dedus din natura litigiului din care a rezultat titlul executoriu  nu pot fi valorificate pentru determinarea competenţei materiale.                                                        Excepţiile instituite de art. 373 alin. (2)  teza ultimă din Codul de procedură civilă  care fac trimitere la o altă instanţă de executare, în afara judecătoriei sunt însă, prevăzute, în mod expres, în alte acte normative[6].

                        În concluzie, întreaga reglementare a executării silite, precum şi a cererilor ce vizează această instituţie juridică stabileşte atribuţii şi competenţe doar pe seama judecătoriilor ca instanţe de executare, iar excepţiile  de la această regulă sunt prevăzute în mod expres.

                        Din considerentele expuse şi  în acord cu dispoziţiile art. 402 alin. (2) din Codul de procedură civilă care stipulează că „Hotărârea pronunţată cu privire la contestaţie se dă fără drept de apel, cu excepţia hotărârii pronunţate în temeiul art. 400¹ şi art. 401 alin. (2)”, calea de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în soluţionarea cererilor având ca obiect întoarcerea executării silite, formulate în temeiul prevederilor art. 404² alin. (3) din acelaşi cod, este numai recursul.

                        De altfel şi Curtea Constituţională a statuat în mod constant că prin dispoziţiile şi principiile Legii fundamentale nu s-a prevăzut obligativitatea existenţei triplului grad de jurisdicţie şi că reglementările internaţionale nu impun  accesul la  totalitatea gradelor de jurisdicţie sau la toate căile de atac prevăzute de legislaţiile naţionale, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie[7].

                        S-a mai arătat că şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, a statuat că dreptul de acces la tribunale nu este absolut; fiind vorba despre un drept pe care convenţia l-a recunoscut fără să îl definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care  circumscriu conţinutul oricărui drept[8].

                        Această soluţie, în sensul stabilirii competenţei în favoarea instanţei de executare şi a unei singure căi de atac, având efect total devolutiv, similar recursului prevăzut de art.304¹ din actualul Cod de procedură civilă, este consacrată şi în cuprinsul  art. 713 alin. (3) din Noul Cod de procedură civilă aprobat prin Legea nr. 134/2010 potrivit căruia: „Dacă nu s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare executării în condiţiile alin. (1) şi (2), cel îndreptăţit o va putea cere, pe cale separată, instanţei de executare. Judecata se va face de urgenţă şi cu precădere, hotărârea fiind supusă numai apelului”.

Pentru motivele expuse, în temeiul art. 330⁷ din Codul de procedură civilă, solicit admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii  în problema de drept enunţată.

PROCUROR GENERAL

Laura Codruţa Kövesi

---

[1] În concretizarea acestui principiu, art. 404¹ alin. (2) din Codul de procedură civilă dispune că „Bunurile asupra cărora s-a făcut executarea se vor restitui celui îndreptăţit”, normă care vizează ipoteza în care executarea s-a realizat prin predarea bunurilor mobile sau imobile ale debitorului (executare silită directă).

A doua situaţie prevăzută de art. 404¹ alin. (3) este aceea în care executarea s-a făcut prin vânzarea unor bunuri mobile. Într-o asemenea  împrejurare „întoarcerea executării se va face prin restituirea de către creditor a sumei rezultate din vânzare, actualizată în funcţie de rata inflaţiei, cu excepţia situaţiei când îşi găseşte aplicare art. 449.” Excepţia la care se referă art. 449 din Codul de procedură civilă are o justificare deplină, căci vizează situaţia în care adjudecatarul  bunului a plătit preţul, într-un asemenea caz, nefiind admisibilă nicio cerere de desfiinţare a vânzării împotriva adjudecatarului, în afara situaţiei în care a existat fraudă din partea acestuia.

[2] T. Dârjan - „Practică judiciară de casare în materie civilă  2010-2011, rezumată şi comentată”, Ed. C.H. Beck, 2011, pag. 351;

[3] V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae – „Bunuri comune ale soţilor. Partaj. Instanţa competentă rationae materiae”, Dreptul nr.5/2001, pag. 224;

[4] Modificările aduse Codului de procedură civilă  prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 479 din 2 octombrie 2000;

[5] I. Deleanu – „Tratat de procedură civilă”, Vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, pag. 233.

[6] Pentru un caz particular, în care instanţa de executare este o altă instanţă decât judecătoria, a se vedea art.2 alin.(1) lit.ţ) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 1154 din 7 decembrie 2004. Conform acestei norme, instanţa de executare este instanţa care a soluţionat fondul litigiului de contencios administrativ, respectiv tribunalul sau curtea de apel, după distincţiile prevăzute la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Se poate admite că  şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal poate fi instanţa de executare în materia contenciosului administrativ, dacă în soluţionarea recursului dispune rejudecarea litigiului de fond, conform prevederilor art. 20 alin. (3) din aceeaşi lege.

Tot astfel, art. 45 din Ordonanţa de Guvern nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului, republicată, dispune că cererile de orice natură privind drepturile şi obligaţiile în legătură cu activele bancare preluate de A.V.A.S, inclusiv cele formulate pentru angajarea răspunderii civile a persoanelor fizice şi juridice, altele decât debitorii definiţi la art. 38 sunt de competenţa curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul, sau, după caz, domiciliul pârâtului şi se judecă de urgenţă şi cu precădere;

[7] Decizia nr. 122 din 18 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 298 din 16 aprilie 2008;

[8] Cauza Golder împotriva Regatului Unit, 1975;