Nr.16658/3910/III-5/2010
C ă t r e,
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
În temeiul art.4142 din Codul de procedură penală vă sesizăm cu
RECURS ÎN INTERESUL LEGII
în vederea interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor art.274 alin.2 fraza I din Codul de procedură penală, respectiv dacă termenul de 30 de zile instituit de acest articol curge de la pronunţarea hotărârii instanţei de fond care a dispus restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale sau de la rămânerea definitivă a acestei hotărâri.
Examenul jurisprudenţei actuale evidenţiază două orientări cu privire la acest aspect şi, prin urmare, caracterul neunitar al practicii judiciare, astfel :
1. Unele instanţe au apreciat că termenul de 30 de zile prevăzut de art.274 alin.2 fraza I din Codul de procedură penală curge de la pronunţarea hotărârii instanţei de fond prin care s-a dispus restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale, în temeiul art.332 alin.2 din Codul de procedură penală (Anexele 1 – 4).
În argumentarea acestui punct de vedere instanţele au avut în vedere că recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus menţinerea unei măsuri preventive nu este suspensiv de executare, potrivit art.141 alin.3 din Codul de procedură penală. Ca atare, data de la care începe să curgă termenul de 30 de zile prevăzut de art.274 alin.2 fraza I din Codul de procedură penală este cea a pronunţării hotărârii instanţei prin care această măsură a fost dispusă. Organul de urmărire penală este cel care, potrivit alin.3 al aceluiaşi articol, trebuie să propună prelungirea duratei arestării preventive, întrucât, fiind o procedură specială instanţa nu poate aplica normele comune ale art.3002 raportat la art.160b din Codul de procedură penală (Anexa 1).
2. Alte instanţe au apreciat, dimpotrivă, că termenul de 30 de zile prevăzut de art.274 alin.2 fraza I din Codul de procedură penală curge de la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei prin care s-a dispus restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale (Anexele 5 – 14).
În susţinerea acestui punct de vedere instanţele au avut în vedere că etapa procesuală a judecăţii, cu consecinţe asupra duratei arestării preventive a inculpatului, se întinde şi de la pronunţarea de către prima instanţă a hotărârii de restituire a cauzei la procuror până la data pronunţării hotărârii instanţei de recurs. În toată această perioadă sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la arestarea preventivă a inculpatului în cursul judecăţii, respectiv dispoziţiile art.3002 din Codul de procedură penală. Abia din momentul rămânerii definitive a sentinţei de restituire, arestarea preventivă a inculpatului are din nou natura juridică a arestării preventive din cursul urmăririi penale, fiind aplicabile dispoziţiile art.155 şi art.159 din Codul de procedură penală (Anexa 5).
Ca urmare a acestui raţionament, instanţele care au împărtăşit acest punct de vedere au apreciat că durata stării de arest nu poate fi stabilită de către instanţa de fond, urmând ca starea de arest să fie verificată cu respectarea termenului de 60 de zile - până la definitivarea soluţiei, respectiv propusă a fi prelungită cu respectarea termenului de 30 de zile - în măsura definitivării soluţiei dată de prima instanţă, dacă procurorul consideră necesară solicitarea de prelungire a măsurii arestării preventive (Anexa 6).
La acelaşi punct de vedere au aderat şi instanţele care, deşi nu s-au pronunţat expres asupra acestei chestiuni, au menţinut, în recurs, starea de arest a inculpatului cu depăşirea termenului de 30 de zile de la pronunţarea soluţiei de restituire a cauzei la procuror dispusă de instanţa fondului (Anexele 15 - 18).
*
* *
Considerăm că au aplicat corect legea instanţele care au apreciat că termenul de 30 de zile prevăzut de art.274 alin.2 fraza I din Codul de procedură penală curge de la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei prin care s-a dispus restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale.
Premisele legale ale practicii neunitare ce fac obiectul prezentului recurs în interesul legii sunt dispoziţiile art.274 alin.2 fraza I din Codul de procedură penală potrivit cărora „în cazul restituirii cauzei de către instanţa de judecată, potrivit art.272, dacă inculpatul este arestat şi instanţa menţine arestarea preventivă, termenul de 30 de zile curge de la data pronunţării hotărârii”.
Dispoziţiile art.274 alin.2 fraza I din Codul de procedură penală trebuie coroborate cu cele ale art.272 din acelaşi cod, la care de altfel se face trimitere, conform cărora „când instanţa de judecată a dispus restituirea cauzei în vederea refacerii urmăririi penale, urmărirea se reia pe baza hotărârii prin care instanţa a dispus restituirea”. Cum dispoziţia de restituire nu este executorie, recursul declarat împotriva hotărârii care o dispune fiind suspensiv de executare conform regulii instituite de art.3855 din Codul de procedură penală câtă vreme legea nu instituie o excepţie, această dispoziţie poate fi pusă în executare doar după rămânerea definitivă a hotărârii : adică fie la data expirării termenului de recurs, în ipoteza neexercitării căii de atac, fie la data pronunţării hotărârii de respingere a recursului, în ipoteza exercitării acestuia.
Drept urmare, termenul de 30 de zile instituit de art.274 alin.2 fraza I din Codul de procedură penală trebuie privit ca termen în care procurorul trebuie să sesizeze instanţa fie cu rechizitoriu, fie cu propunere de prelungire a arestării preventive, după rămânerea definitivă a hotărârii de restituire a cauzei, iar nu ca durată pe care prima instanţă menţine starea de arest. Cauza se reîntoarce în faza de urmărire penală după rămânerea definitivă a hotărârii de restituire, aceasta fiind de altfel raţiunea pentru care legiuitorul a prevăzut un termen de 30 de zile, adică durata maximă pe care instanţa poate, în cursul urmăririi penale, să dispună prelungirea arestării preventive.
În continuarea aceluiaşi raţionament se cuvine a sublinia că prima instanţă nu trebuie să dispună menţinerea stării de arest prin hotărârea de restituire pe o anumită perioadă ci, constatând că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, doar să menţină această măsură. Dacă hotărârea rămâne definitivă prin nerecurare, cade în sarcina procurorului ca, în termen de 30 de zile de la momentul rămânerii definitive a hotărârii, să sesizeze instanţa cu rechizitoriu ori cu propunere de prelungire a arestării preventive. Dacă hotărârea fondului este atacată cu recurs, cade în sarcina instanţei de control judiciar ca, în termen de 60 de zile, să verifice legalitatea stării de arest. Durata diferită a celor două perioade este determinată de stadiul procesual diferit în care cauza se află în situaţia când hotărârea primei instanţe rămâne definitivă prin nerecurare – urmărire penală, respectiv este recurată – cercetare judecătorească.
În fine, instanţele care împărtăşesc primul punct de vedere greşesc şi prin aceea că fac confuzie între cele două dispoziţii ale hotărârii de dezînvestire : cea de restituire a cauzei la procuror şi cea de menţinere a stării de arest a inculpatului.
Într-adevăr, dispoziţia privind menţinerea măsurii preventive este executorie, recursul nefiind suspensiv de executare, potrivit art.141 alin.3 din Codul de procedură penală, dar punerea în executare a celei privind restituirea cauzei la procuror este paralizată de exercitarea căii de atac a recursului. Aceasta înseamnă că recursul declarat împotriva hotărârii în integralitatea sa are drept consecinţă, pe de o parte, imposibilitatea de punere în libertate a inculpatului la expirarea menţinerii arestării preventive dispusă anterior, iar pe de altă parte, că dosarul se află în faza de cercetare judecătorească până la rămânerea definitivă a hotărârii de restituire. O altă interpretare asupra acestei din urmă chestiuni ar duce la soluţia fără suport legal că faza de cercetare judecătorească – în care cauza s-ar întoarce în ipoteza admiterii recursului, casării hotărârii primei instanţe şi trimiterii cauzei pentru continuarea judecăţii la instanţa de fond – să fie întreruptă de urmărire penală.
Nu lipsit de interes este temeiul legal în care instanţele se pronunţă asupra stării de arest în situaţia în care dispun restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale. Acesta este art.332 alin.3 din Codul de procedură penală, invocat în majoritatea hotărârilor examinate, iar nu art.350, art.3002 ori art.332 alin.3 raportat la art.350 din Codul de procedură penală, astfel cum unele instanţe au apreciat (Anexele 6, 11 respectiv 2). Aceasta deoarece dispoziţiile art.350 din Codul de procedură penală sunt aplicabile exclusiv situaţiilor în care instanţa se pronunţă asupra luării, menţinerii sau revocării măsurii arestării preventive a inculpatului dispusă prin aceeaşi hotărâre prin care soluţionează acţiunea penală cu care a fost învestită, respectiv pronunţă o soluţie de condamnare, achitare sau de încetare a procesului penal, iar dispoziţiile art.3002 care trimit la cele ale art.160b din acelaşi cod sunt aplicabile situaţiilor în care cauza se află în cursul cercetării judecătoreşti.
Pentru argumentele arătate apreciem că dispoziţiile art.274 alin.2 fraza I din Codul de procedură penală trebuie interpretate în sensul că termenul de 30 de zile curge de la data pronunţării hotărârii instanţei de recurs, aceasta fiind, în această materie, singura care devine executorie la data pronunţării.
*
* *
Având în vedere cele expuse, vă solicităm să constataţi că această problemă de drept a primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti şi, printr-o decizie obligatorie, să stabiliţi modul unitar de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale.
Procuror general,
Laura Codruţa Kövesi