R O M A N I A
MINISTERUL PUBLIC
PARCHETUL DE PE LANGA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
C A B I N E T
PROCUROR GENERAL
Nr. 27498/8609/III-5/2009
din ______________ 2010
Recurs în interesul legii expediat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 26.01.2011
C ă t r e,
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
În conformitate cu prevederile art. 329 din Codul procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 32 din Legea nr. 202/2010, formulez prezentul
RECURS ÎN INTERESUL LEGII
În practica judiciară s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la „calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice sau a unităţilor administrativ teritoriale, în acţiunile având ca obiect constatarea calităţii de unic moştenitor asupra unei mase succesorale”.
În urma verificării jurisprudenţei la nivelul întregii ţări, au fost identificate cauze civile în care reclamanţii, fără parcurgerea procedurii succesorale notariale pentru recunoaşterea vocaţiei lor succesorale concrete, au solicitat să se constate calitatea lor de unici moştenitori.
În toate aceste situaţii, întrucât succesiunile nu erau vacante, iar Statul Român sau unitatea administrativ teritorială nu au opus un drept propriu asupra succesiunii şi nici nu existau alţi moştenitori legali sau testamentari în cauză, cu excepţia reclamanţilor, s-a pus problema calităţii procesuale pasive a pârâţilor chemaţi în judecată.
I. Astfel, unele instanţe de judecată au apreciat că în acţiunile cu acest obiect, statul nu are calitate procesuală pasivă întrucât, nu este persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii şi nici persoana faţă de care reclamantul să poată stabili existenţa unui drept potrivnic.
Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice poate avea calitate procesuală pasivă în aceste acţiuni, numai atunci când moştenirea este vacantă, situaţie ce trebuie atestată fie prin certificatul de vacanţă succesorală eliberat de notarul public, fie prin hotărârea instanţei de judecată.
Pe de altă parte, s-a apreciat că, întrucât în cauză nu mai sunt alţi moştenitori cărora reclamantul să le poată opune litigios dreptul său şi nici nu este o succesiune vacantă care să fi atras calitatea procesuală pasivă a statului, partea se poate adresa pentru realizarea dreptului său notarului public, conform procedurii prevăzute de dispoziţiile din Legea nr. 36/1995. (Anexa I)
II. Alte instanţe de judecată au considerat dimpotrivă, că statul are calitate procesuală pasivă în acţiunile cu acest obiect întrucât, în lipsă de moştenitori legali sau testamentari, acesta este singurul care ar putea contesta dreptul reclamantului, în calitatea sa de titular al moştenirii vacante, în lumina dispoziţiilor art. 85 din Legea nr. 36/1995.
În acest sens, s-a apreciat că, aşa cum constatarea existenţei unei succesiuni vacante şi a componenţei acesteia se poate face şi de către instanţa judecătorească, în mod direct, în lipsa certificatului de vacanţă succesorală eliberat de notarul public, tot astfel, instanţa poate constata calitatea de unic moştenitor a unui succesibil, indiferent dacă vocaţia acestuia îşi are izvorul în lege sau în manifestarea de ultimă voinţă a defunctului.
Pe de altă parte, s-a precizat că, potrivit art. 680 Cod civil, în lipsă de moştenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului.
Prin „lipsă” de moştenitori în sensul acestei norme legale, se înţelege nu numai lipsa fizică a moştenitorilor, ci şi absenţa lor juridică determinată de renunţarea la moştenire, de înlăturarea lor urmare exheredării, nedemnităţii sau revocării pe cale judecătorească. Or, şi în această situaţie, patrimoniul succesoral trece în proprietatea statului. (Anexa II)
III. Alte instanţe de judecată au apreciat că, în situaţia acestor acţiuni, calitatea procesuală pasivă aparţine consiliului local al unităţii administrativ teritoriale în a cărei circumscripţie se aflau imobilele din masa succesorală, deoarece, în cazul în care o succesiune ar fi vacantă, bunurile ce o compun ar urma să intre în domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale, potrivit Legii nr. 213/1998.
În acest sens, atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei, oraşului sau municipiului, are consiliul local, după cum rezultă din art. 36 alin. 2 lit. c) din Legea nr. 215/2001. (Anexa III)
Apreciez primul punct de vedere ca fiind în acord cu litera şi spiritul legii.
În conformitate cu prevederile art. 41 alin. 1 din Codul de procedură civilă: „Orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate să fie parte în judecată”, iar potrivit dispoziţiilor art. 109 alin. 1 din acelaşi cod: „Oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanţei competente”.
Aceste norme leagă noţiunile de parte şi de exerciţiu al dreptului la acţiune, de existenţa sau pretinderea unui drept subiectiv civil. Or, orice drept subiectiv presupune atât un subiect activ determinat, cât şi un subiect pasiv determinat (în cazul drepturilor relative) sau nedeterminat (în cazul drepturilor absolute).
Prin urmare, o condiţie esenţială pentru exercitarea acţiunii civile este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie atât la desemnarea titularului dreptului de a acţiona, cât şi a persoanei împotriva căreia se poate exercita acţiunea.
În acest sens, în doctrină s-a apreciat că spre deosebire de capacitatea procesuală care se apreciază în general, pentru o anumită categorie de persoane, calitatea procesuală se determină în concret, „la speţă”, în raport de litigiul dedus judecăţii. Astfel spus, raportul de drept procesual nu se poate stabili decât între persoanele care îşi dispută dreptul în litigiu.
Aceasta presupune, pe de o parte, existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală activă) şi, pe de altă parte, între persoana pârâtului şi cel obligat în acelaşi raport juridic (calitate procesuală pasivă).
Din această perspectivă, se observă că, în situaţia acţiunilor având ca obiect constatarea calităţii de unic moştenitor, atunci când moştenirea nu este vacantă şi nici nu există alţi moştenitori legali sau testamentari în cauză, statul nu are calitate procesuală pasivă întrucât nu este parte în raportul juridic concret, obligaţional, de drept substanţial, dedus judecăţii.
Astfel, statul nu are vocaţie succesorală concretă la succesiunea autorului reclamantului şi nu poate pretinde drepturi asupra patrimoniului succesoral, atâta timp cât, premisa art. 680 din Codul civil, respectiv, cea a lipsei totale sau parţiale a moştenitorilor legali sau testamentari, nu numai că nu este realizată, dar este înlăturată de însuşi reclamantul care pretinde că este unicul moştenitor.
Prin urmare, vocaţia succesorală abstractă nu îi conferă statului legitimare procesuală pasivă în astfel de cauze, întrucât, vocaţia sa succesorală este subsidiară vocaţiei succesorale a rudelor şi a eventualilor legatari universali, potrivit art. 680 din Codul civil.
Preluând principiul consacrat de această normă legală, art. 85 din Legea nr. 36/1995 prevede că: „În lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, la cererea reprezentantului statului, notarul public constată că succesiunea este vacantă, eliberând certificat de vacanţă succesorală, după expirarea termenului legal de acceptare a succesiunii”.
În cazul în care statul nu a dobândit anterior promovării acţiunii, moştenirea autorului reclamantului, fapt ce poate fi dovedit, fie printr-un certificat de vacanţă succesorală sau printr-un certificat de moştenitor (în cazul în care statul culege moştenirea în calitate de legatar universal ori cu titlu universal, instituit de defunct) ori prin hotărâre judecătorească, acesta nu are vocaţie succesorală concretă şi, deci, nu poate avea nici calitate procesuală pasivă într-o acţiune având ca obiect constatarea calităţii de unic moştenitor.
Aşadar o astfel de acţiune trebuie respinsă ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
În acest context, prevalându-se de vocaţia succesorală concretă, legală sau testamentară, reclamantul din aceste cauze are posibilitatea de a obţine recunoaşterea calităţii lor de moştenitori în procedura reglementată de dispoziţiile art. 68 – 88 din Legea nr. 36/1995.
În situaţia unui refuz al notarului public, de a da curs cererii de deschidere a procedurii succesorale, pe care reclamantul l-ar considera nelegal, acesta are la îndemână plângerea împotriva încheierii de respingere a notarului public, adresată instanţei de judecată în condiţiile art. 100 alin. 2 din Legea nr. 36/1995.
De altfel, se observă că, în conformitate cu prevederile art. 111 din Codul de procedură civilă, acţiunea în constatare are un caracter subsidiar, ea neputând fi primită „dacă partea poate cere realizarea dreptului”.
Legiuitorul dă astfel preferinţă realizării dreptului, pentru a înlătura definitiv neînţelegerile cu privire la dreptul respectiv şi, numai în măsura în care acest lucru nu este posibil, permite introducerea unei cereri de constatare a dreptului.
În aprecierea caracterului subsidiar, fostul Tribunal Suprem a statuat că art. 111 din Codul de procedură civilă se referă la toate mijloacele de realizare a dreptului şi nu numai la acţiunea de drept comun[1].
De altfel, noul Cod de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134 din 1 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 485 din 15.07.2010, care va intra în vigoare la o dată ce va fi stabilită ulterior, tranşează această problemă, stabilind în art. 35 teza a II-a că acţiunea în constatare „nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice cale prevăzută de lege”.
Sub acest aspect, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, în Recomandarea nr. R (86) 12 privind măsurile de prevenire şi reducere a volumului excesiv de activitate al instanţelor, adoptată la data de 16 septembrie 1986, reţinând că numărul mare de cauze poate aduce atingere dreptului la judecată în termen rezonabil, drept protejat de art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului recomandă statelor membre ale acestei convenţii, să ia măsuri pentru a reduce atribuţiile non-juridice încredinţate judecătorilor şi atribuirea acestor îndatoriri altor persoane sau organe.
În anexa la această recomandare, printre atribuţiile non-juridice sunt menţionate şi „operarea ca notar public” şi „măsurile referitoare la patrimoniul persoanelor decedate”.
Or, în România există cadrul legal în sensul acestei recomandări, persoana interesată având la îndemână procedura succesorală notarială prevăzută de Legea nr. 36/1995.
În acest sens, menţionăm şi dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 36/1995, conform cărora: „Activitatea notarială asigură persoanelor fizice şi juridice constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase, precum şi exerciţiul drepturilor şi ocrotirea intereselor, în conformitate cu legea”.
În consecinţă, în situaţia acţiunilor având ca obiect constatarea calităţii de unic moştenitor asupra masei succesorale, statul nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu există un raport juridic obligaţional între el şi reclamant, atâta timp cât, nici statul şi nici o altă persoană, cu excepţia reclamantului, nu invocă un drept asupra moştenirii, persoana interesată având la îndemână procedura notarială reglementată de Legea nr. 36/1995.
Pentru aceste motive, în temeiul prevederilor art. 329 din Codul de procedură civilă, solicit admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a acestei probleme de drept.
PROCUROR GENERAL
Laura Codruţa Kövesi
[1] Tribunalul Suprem, colegiul civil, decizia nr. 790 din 26 iunie 1958, publicată în Culegere de Decizii pe anul 1958, p. 252 – 253;