R O M A N I A
MINISTERUL PUBLIC
PARCHETUL DE PE LANGA
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
CABINET PROCUROR GENERAL
Nr.1499/C/5559/III-5/2011
din 2011
Punct de vedere expediat la Înalta Curte de Casație și Justiție la 13 octombrie 2011
PUNCT DE VEDERE
formulat de Ministerul Public privind recursul în interesul legii declarat de Colegiul de Conducere al Curții de Apel Galați în referire la competența funcțională a tribunalelor (civil sau comercial și contencios administrativ) în soluționarea recursului în materie de contestație la executare propriu-zisă, prevăzută de dispozițiile art.399 din Codul de procedură civilă.
*
* *
Urmare sesizării Colegiului de Conducere al Curții de Apel Galați cu nr. cu nr.2727/25A din 04 august 2011 și adresei nr. 24/S.U./2011 din 11 august 2011 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a procedat la verificarea jurisprudenței la nivelul întregii țări cu privire la competența funcțională a tribunalului la judecarea recursului împotriva contestației la executare, iar din examinarea hotărârilor judecătorești a rezultat că aceasta este neunitară, astfel:
I. Unele instanțe au considerat că secțiilor comerciale și de contencios administrativ, după caz, din cadrul tribunalelor, le revine competența funcțională de a soluționa, în recurs, contestațiile la executare propriu-zise.
În motivarea acestor soluții s-au avut în vedere considerentele deciziei nr. XV din 5 februarie 2007, pronunțată în dosarul nr.46/2006 de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casației și Justiție, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007, prin care s-a statuat că, în considerarea principiului specializării, este firesc ca, atunci când contestația la executare propriu-zisă vizează un titlu emis în materie comercială, aceasta să se îndrepte la secția comercială, dacă există, a instanței competente, cu atât mai mult cu cât există posibilitatea ca, într-o atare contestație, să se invoce și apărări de fond, a căror natură comercială să fie indiscutabilă.
De asemenea, s-a mai arătat că, în considerarea principiului simetriei, atunci când contestația la executare propriu-zisă vizează un titlu emis în materie de contencios administrativ și fiscal și recursul trebuie să se îndrepte la secția specializată a instanței competente, natura litigiului nefiind lipsită de relevanță. ( Anexa I )
II. Într-o altă opinie, s-a apreciat că recursul împotriva contestației la executare propriu-zisă se soluționează numai de către secția civilă a tribunalului, iar nu de către secția comercială/comercială și de contencios administrativ fiscal, indiferent de materia juridică în cadrul căreia s-a emis titlul executoriu.
La pronunțarea acestei soluții s-a avut în vedere faptul că în raport de natura civilă a actului de executare silită, competența de soluționare a contestației la executare îndreptată împotriva actelor de executare a unui titlu executoriu comercial sau fiscal revine judecătoriei, iar competența de soluționare a recursului declarat împotriva sentinței pronunțate de judecătorie revine secției civile a tribunalului, în temeiul normelor de drept comun.
În cadrul contestației la executare se analizează aspecte ce vizează modul de aplicare și interpretare a dispozițiilor legale privitoare la executarea silită care constituie ultima fază a procesului civil.
Prin urmare, nu prezintă nicio relevanță natura litigiului din care a rezultat titlul executoriu, regulile de executare silită fiind identice și unice pentru orice tip de titlu executoriu.
În referire specială la materia comercială, s-a arătat că, în conformitate art.1 din Codul Comercial, în comerț se aplică dispozițiile Codului comercial, iar unde legea comercială nu dispune se aplică dispozițiile Codului civil.
Așadar, jurisdicția comercială specializată presupune aplicarea unor norme speciale, de natură comercială și doar, în subsidiar, se completează cu normele de drept comun. Norme de executare silită se regăsesc în Codul comercial în cuprinsul dispozițiilor art.910-935, dar acestea nu sunt aplicabile în materia contestației la executare.
De asemenea, nu au fost reținute considerentele Deciziei nr. XV/2007 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, întrucât acesta a privit divergențele jurisprudențiale privitoare la competența materială de soluționare a diverselor categorii de contestații la executare, iar nu soluțiile diferite privitoare la competența funcțională a secțiilor din cadrul aceleiași instanțe.
Opinia exprimată în considerentele deciziei în sensul că, în raport de principiul specializării, este firesc ca secției comerciale a tribunalului să-i revină competența materială de soluționare a căilor de atac exercitate împotriva soluțiilor pronunțate de judecătorii în contestațiile la executare silită ce vizează un titlu emis în materie comercială, nu a fost considerată ca având putere obligatorie, atâta timp cât, din examinarea contextului ce a condus la promovarea recursului în interesul legii și a dispozitivului deciziei, a rezultat că instanța supremă nu a fost chemată să tranșeze o astfel de chestiune.
S-a arătat că doar dispozitivul deciziei în interesul legii produce efecte obligatorii pentru instanțe, iar nu considerentele acesteia, mai ales acele părți din considerente care exced limitelor sesizării.
În susținerea acestei opinii, s-a arătat și că prin decizia nr. XIV din 5 februarie 2007, pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. 45/2006, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 733 din 30 octombrie 2007, s-a stabilit că, în cazul contestării executării silite ce se realizează de organele administrativ-fiscale, în temeiul unui titlu executoriu, dreptul comun este reprezentat de normele de drept civil, material și procesual, iar nu de normele de drept public cuprinse în Legea nr. 554/2004 și Titlul IX din Codul de procedură fiscală care sunt aplicabile numai la soluționarea acțiunilor având ca obiect anularea sau modificarea obligației fiscale ce constituie titlu de creanță fiscală.
Așadar, în privința recursului în contestația la executare silită în materia creanțelor fiscale nu există dispoziții procedurale speciale, atributive de competență pentru secțiile specializate de contencios administrativ și fiscal, de unde rezidă că secției civile a tribunalului îi revine competența de a soluționa aceste cauze în recurs. ( Anexa II)
*
* *
Chestiuni prealabile:
Prin decizia nr. XV din 5 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au statuat, cu caracter obligatoriu, că în aplicarea art.400 și art.402 din Codul de procedură civilă, republicat, cu modificările și completările ulterioare, competența de soluționare în primă instanță a contestației formulate împotriva executării silite propriu-zise și a contestației care vizează lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicție revine judecătoriei, iar competența de soluționare a contestației privind înțelesul întinderii sau aplicării titlului executoriu, ce reprezintă o hotărâre judecătorească comercială sau un alt titlu comercial emis de un organ jurisdicțional, revine după caz, instanței comerciale sau organului jurisdicțional care a pronunțat hotărârea ce se execută.
În cuprinsul considerentelor deciziei mai sus menționate, la pct.3 s-a reținut că, în ceea ce privește competența de soluționare a tuturor acestor contestații în căile de atac, aceasta se determină după regulile general aplicabile cuprinse în art.2 pct.2 și 3, art.3 pct.2 și 3 și art.4 pct.1 din Codul de procedură civilă.
Cu acest prilej, instanța de unificare a constatat că în privința instanței competente să soluționeze căile de atac în contestațiile la executare nu există practică neunitară, divergențele de opinie apărând în ceea ce privește secția din cadrul instanței de control judiciar la care trebuie să se înregistreze asemenea pricini.
Sub acest aspect, s-a considerat că nu poate fi vorba de o interpretare și aplicare diferită a legii, deoarece, cu excepția Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile celorlalte instanțe - acolo unde există această specializare nu au o competență proprie prevăzută în texte de lege, susceptibile de interpretări diferite.
Astfel, competența de soluționare a căii de atac se verifică în raport de nivelul instanței, împărțirea pe secții fiind o chestiune de organizare judecătorească.
Cu toate acestea, s-a arătat că, în considerarea principiului specializării, este firesc ca, atunci când contestația la executare propriu-zisă sau contestația la titlu vizează un titlu emis în materie comercială, acestea să se îndrepte la secția comercială dacă aceasta există a instanței competente.
Sub acest aspect, nu poate fi primit punctul de vedere exprimat în unele hotărâri, conform căruia, atunci când este vorba despre o contestație la executare propriu-zisă, natura litigiului rămâne fără relevanță.
Aceasta cu atât mai mult cu cât există posibilitatea ca, într-o atare contestație, să se invoce și apărări de fond, a căror natură comercială să fie indiscutabilă.
*
Așadar, prin decizia în interesul legii citată anterior, instanța supremă a constatat că această chestiune nu privește o veritabilă problemă de drept, iar pe calea considerentelor a oferit o soluționare chestiunii dezbătute, în sensul aplicării principiului specializării.
Însă, în practica ulterioară acestei decizii, instanțele de recurs s-au raportat diferit la această decizie, unele dintre acestea acordând eficiență considerentelor deciziei de unificare, iar altele înlăturând de la aplicare aceste considerente.
Pe de altă parte, în privința competenței materiale și teritoriale de soluționare a contestației la executare propriu-zise și în materie fiscală, pe calea deciziei în interesul legii nr. XIV din 5 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 733 din 30 octombrie 2007, s-a stabilit cu caracter obligatoriu, competența judecătoriei în circumscripția căreia se face executarea.
Chestiunile vizând secția din cadrul tribunalului competentă să soluționeze aceste cauze în recurs, este similară celei dezbătute în considerentele deciziei nr. XV/2007, atât sub aspectul existenței unei probleme de drept, decurgând dintr-o interpretare și aplicare diferită a legii, cât și sub aspectul dezlegării acesteia, ca efect al principiului specializării.
*
* *
Apreciez primul punct de vedere ca fiind în acord cu litera și spiritul legii
Contestația la executare este mijlocul procedural prin intermediul căruia oricare dintre părți sau terțele persoane interesate pot obține desființarea unor acte sau măsuri de executare care s-au realizat cu ignorarea normelor de drept.
Astfel, pe această cale pot fi invocate de părțile interesate neregularități procedurale săvârșite în cursul executării, precum: nerespectarea formelor cerute de lege pentru încunoștințarea debitorului despre declanșarea procedurii, alegerea formei de executare, prescripția dreptului de a cere executarea silită, modul de realizare a publicității prevăzute de lege pentru anumite acte de executare, etc., dar și apărări de fond împotriva titlului executoriu, atunci când acesta nu este emis de către o instanță judecătorească ori de un alt organ jurisdicțional și pentru a cărui contestare nu este prevăzută o altă procedură.
În privința căilor de atac exercitate împotriva hotărârilor pronunțate asupra contestației la executare, Codul de procedură civilă a stabilit un regim juridic distinct pentru fiecare tip de contestație.
În privința contestațiilor la executare propriu-zise, art.402 alin(2) teza I din Codul de procedură civilă a instituit principiul potrivit căruia: Hotărârea pronunțată cu privire la contestație se dă fără drept de apel.
Excepția de la această regulă o reprezintă teza a II-a a aceluiași articol care se referă la hotărârile pronunțate în temeiul art. 400^1 și al art. 401 alin.(2), adică cele pronunțate cu privire la împărțirea bunurilor comune în cadrul contestației la executare ori cele pronunțate asupra contestației introduse de un terț care pretinde un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit. În asemenea situații, având loc o adevărată judecată de fond, cu toate garanțiile procesuale, este normal ca hotărârea pronunțată să poată fi atacată potrivit regulilor de drept comun, adică cu apel, cât și cu recurs.[1]
Competența de soluționare a căilor de atac îndreptate împotriva contestației la executare propriu-zisă se determină după regulile general aplicabile cuprinse în art.2 pct.2 și 3, art.3 pct.2 și 3 și art.4 pct.1 din Codul de procedură civilă, după cum s-a statuat deja prin decizia nr. XV/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Secțiile Unite, citată anterior.
În ceea ce privește secția competentă din cadrul instanței de control judiciar, respectiv tribunalul învestit cu soluționarea recursului îndreptat împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în contestațiile la executare propriu-zise, apreciem ca fiind determinant criteriul naturii titlului și, implicit, natura litigiului din care a rezultat titlul executoriu civil, comercial, fiscal.
În susținerea acestui considerent pornim de la premisa că orice litigiu, la momentul declanșării sale, a fost calificat, din punct de vedere al naturii sale, prin raportare la obiect, părți, ca fiind unul civil, comercial, de contencios fiscal, iar această calificare ar trebui să fie menținută în toate fazele procesului, inclusiv în faza de executare.
De altfel faza de executare, ca ultimă etapă în soluționarea unui litigiu, a fost analizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența dezvoltată asupra prevederilor ar.6 par.1 din Convenție ca fiind parte din proces[2].
În doctrină, s-a afirmat că executarea hotărârilor judecătorești sau a altor titluri executorii prevăzute de lege reprezintă așa zisa componentă naturală a procesului civil, iar dreptul de liber acces la justiție nu tutelează doar cererea introductivă de instanță, ci deopotrivă, posibilitatea părții de a solicita concursul tribunalului ca și instanță independentă și imparțială, pentru a-și valorifica efectiv și concret drepturile ce i-au fost recunoscute printr-o hotărâre judecătorească.[3]
Astfel, în ipoteza în care litigiul care s-a finalizat prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești susceptibile de executare silită a avut o natură comercială, recursul la contestația la executare propriu-zisă, va aparține competenței funcționale a secției comerciale a tribunalului în a cărui circumscripție teritorială are loc executarea, dacă la nivelul acestei instanțe există o asemenea secție.
Secția comercială a instanței de control judiciar este, așadar, competentă din punct de vedere funcțional să judece și recursurile la contestațiile la executare propriu-zisă în situațiile în care titlul executoriu nu este reprezentat de o hotărâre judecătorească, ci de alte titluri executorii (ex: bilete la ordin, file de CEC, contracte de credit bancar), deoarece numai o instanță specializată în materie comercială va putea asigura o judecată echitabilă mai ales atunci când se fac apărări pe fond.
Natura contestației la executare este determinată, indiscutabil, de natura civilă sau comercială a dreptului litigios, având în vedere că în cadrul ei pot fi invocate apărări de fond, în contra titlului executoriu, în ipoteza reglementată prin art. 399 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Aceeași soluție se justifică mutatis mutandis și în cazul contestațiilor la executare exercitate în privința procedurilor de executare a titlurilor executorii fiscale, având în vedere dispozițiile speciale care reglementează procedura de executare silită fiscală, din Codul de procedură fiscală, în materia cuprinsă în Titlul VIII (Cap. VII-XI), astfel încât recursul în această materie va fi soluționat de către de secția specializată de contencios administrativ/fiscal a instanței de control judiciar, raportat la natura fiscală a litigiului.
Așadar, pentru a se asigura o judecată justă și echitabilă, căile de atac îndreptate împotriva contestației la executare propriu-zisă a unor titluri care nu au o natură pur civilă, ci prezintă elemente caracteristice de natură comercială ori administrativ-fiscală, vor fi soluționate de către secțiile specializate ale instanțelor de control judiciar, dacă la nivelul acestora sunt înființate asemenea secții.
Apreciez că această soluție se justifică și în considerarea principiului specializării consacrat în cuprinsul dispozițiilor art. 19 alin.(2), art. 35 alin.(2) și art. 36 alin.(3) din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificări și completări, astfel încât, natura litigiului din care rezultă titlul executoriu, respectiv, natura înseși a titlului executoriu se răsfrâng inerent și în mod direct asupra chestiunilor legate de competența funcțională a secției instanței de recurs în faza executării silite.
*
* *
În concluzie, competența funcțională de soluționare a recursului în contestațiile la executare propriu-zise care vizează titluri emise în materie comercială și administrativ-fiscală, aparține secției comerciale/administrativ-fiscale, dacă acestea există, din cadrul tribunalelor.
PROCUROR GENERAL
Laura Codruța Kövesi
[1] Ioan Leș- Tratat de drept procesual civil, Ediția 5, Editura C.H.Beck, București, 2010, p.1159-1175;
[2] Hotărârea din 18 noiembrie 2004, în cauza Zazanis ș.a c.Greciei; Hotărârea din 11 decembrie 2008, în cauza Kasahalios c. Greciei; Hotărârea în cauza Ruianu c.României, publicată în Monitorul Oficial nr.1139 din 2 decembrie 2004; apud. I. Deleanu - Tratat de procedură civilă, volumul I, Editura Wolters Kluwer, România, p.32-33;
[3] I. Deleanu, op.cit, p.33;