R O M A N I A

                 MINISTERUL  PUBLIC

           PARCHETUL  DE PE LANGA

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

        CABINET  PROCUROR GENERAL

                Nr.925/C/3009/III-5/2011

                      847/C/2775/III-5/2011

                     165/C3/2305/III-5/2011

                    din                          2011

 

 

 

 

 

                    C ă t r e,

 

       PREȘEDINTELE   ÎNALTEI  CURȚI   DE  CASAȚIE  ȘI  JUSTIȚIE

 

 

  În  temeiul art. 329 din Codul procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art.I pct.32 din Legea nr. 202/2010, formulez prezentul   

 

RECURS   ÎN   INTERESUL  LEGII

 

            În practica judiciară, nu există  un punct de vedere unitar cu privire la „aplicarea dispozițiilor Legii nr. 119/2010, raportat la art. 20 alin. (2) din Constituție, art. 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 14 din Convenție, referitor la recalcularea pensiilor prevăzute de art.1 din lege”.

 

                  

 

                     Urmare sesizării din oficiu, precum și în considerarea sesizărilor nr. 1719/25 A din 21  aprilie 2011 a Colegiului de Conducere al Curții de Apel Galați, nr. 19667 din 6 mai 2011 a Colegiului de Conducere al Curții de Apel Craiova, nr. 1106/35 din 13 mai 2011 a Colegiului de Conducere al Curții de Apel Brașov și nr. 1318 din 3 mai 2011 a Colegiului de Conducere al Curții de Apel Cluj, transmise prin adresele nr. 5/S.U/2011 din 28 aprilie 2011 și nr. 7/S.U/2011 din 10 mai 2001 ale  Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a verificat jurisprudența la nivelul întregii țări în problema de drept enunțată anterior, constatându-se următoarele:

 

        I. Într-o primă orientare jurisprudențială, au fost admise contestațiile formulate de reclamanți, pensionari aflați în categoriile prevăzute de art. 1 lit.a)-h) din Legea nr. 119/2010 și s-au anulat deciziile de recalculare a pensiilor emise în temeiul art. 3 și art. 4 din acest act normativ, fiind menținute în plată pensiile în cuantumul anterior.

         În adoptarea acestor soluții, instanțele de judecată au realizat un examen de compatibilitate a prevederilor din dreptul intern cu exigențele art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenție și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum principiile consacrate de acestea au fost dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

        Analiza efectuată de instanțe asupra noțiunii de „bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1 și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului a avut ca punct de pornire principiul garantării dreptului de proprietate și faptul că, potrivit jurisprudenței Curții, protecția instituită de Convenție a fost extinsă și la „interese economice” și alte valori patrimoniale.

                         S-a arătat că, în materie de asigurări sociale, instituțiile Convenției au statuat că plata unor contribuții la sistemul de securitate socială poate, în anumite condiții,  să  ducă  la   nașterea   unui   drept  protejat  de  art.1  din  Protocolul  nr.1  la

 

Convenție, în sensul de a beneficia, la un moment dat, de avantajele conferite de acest sistem, iar pentru ca un asemenea drept să se nască și să fie recunoscut, trebuie ca cel interesat să îndeplinească cerințele prevăzute de legislația națională în materie.

                        Reclamanților li s-a recunoscut dreptul la pensiile de serviciu în baza unor legi speciale, iar dreptul la această pensie avea două componente, una contributivă și una necontributivă pe care statul s-a obligat să o suporte de la bugetul de stat.

                        Ca atare, avându-se în vedere principiile enunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Marea Cameră, în cauza Stec ș.a. c/a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (cererile nr. 65731/01 și 65900/01, hotărârea din 12 aprilie 2006), precum și jurisprudența citată de Curte în această cauză, s-a considerat că pensiile reclamanților, stabilite în baza legislației anterioare adoptării Legii nr. 119/2010 intră în sfera de aplicare a dispozițiilor art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție, iar orice act normativ ulterior care repune în discuție modul de stabilire a pensiei reprezintă o ingerință în dreptul stabilit în favoarea reclamanților.

                        În continuare, instanțele au analizat compatibilitatea acestei restrângeri cu exigențele art. 1 paragraful 1 din Protocolul nr.1 și art. 14 din Convenție, prin luarea în considerare a sferei persoanelor afectate și a proporționalității măsurii restrângerii cu scopul urmărit prin adoptarea Legii nr. 19/2010.

                        Astfel, s-a arătat că, deși scopul Legii nr. 119/2010 poate fi considerat legitim, având în vedere că acest act normativ urmărește diminuarea efectelor crizei economice, totuși, nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele alese și interesele individuale, instituindu-se o sarcină împovărătoare și excesivă doar pentru anumite categorii de pensionari, cu atât mai mult cu cât măsura luată nu a avut un caracter temporar, iar pentru anumite categorii socio-profesionale, pensiile de serviciu au fost menținute.

                       

 

                      În acest sens a fost evocată  jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului din cauzele Kjartan Ásmundsson vs. Islanda,  cererea nr. 60669/00, hotărâre din 12 octombrie 2004; Stec ș.a. vs. Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, cererile nr. 65731/01 și nr. 65900/01, hotărâre din 12 aprilie 2006, Marea Cameră.

                       Pe de altă parte, s-a considerat că, prin aplicarea Legii nr. 119/2010 și diminuarea pensiilor aflate în plată, se încalcă principiul neretroactivității legii.  (Anexa I)

 

                        II. Într-o altă orientare jurisprudențială, contestațiile au fost respinse, fiind menținute deciziile de recalculare a pensiilor de serviciu emise în temeiul Legii nr. 119/2010.

                        În motivarea acestor soluții, s-a reținut că Legea nr. 119/2010 a fost supusă controlului de constituționalitate în raport de prevederile art. 15 alin. (2), art.16 alin. (1), art. 44, art.136, art. 47 și art. 53 din Legea fundamentală, iar Curtea Constituțională, prin decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, a constatat constituționalitatea acestei legi.

                        Instanțele de drept comun au obligația de a respecta statuările Curții Constituționale și, doar în mod cu totul excepțional, în funcție de circumstanțele speței, iar nu în abstract, pot constata că o anumită normă, deși declarată constituțională, produce efecte contrare Convenției Europene a Drepturilor Omului.

                        În determinarea  unor eventuale efectele contrare Convenției, aceste instanțe au pornit de la noțiunea de „bun”, ca noțiune autonomă în sensul jurisprudenței instanței de contencios european, constatând, raportat la cauza Andrejeva c/a Lituaniei (cererea nr. 55707/00, hotărâre din 18 februarie 2009), că intră în sfera de protecție a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr.1 doar partea contributivă a pensiei de serviciu, pentru care trebuie să existe garanții, iar nu și partea necontributivă ce se suportă din bugetul de stat.

                       

                 Recunoscându-se marja de apreciere a statului în  a decide cu privire la aplicarea oricărui regim de securitate socială și de a alege tipul ori cuantumul beneficiilor pe care le acordă, s-a arătat că singura condiție impusă statului este aceea de a respecta art. 14 din Convenție, privind nediscriminarea.

                  De asemenea, ingerința statului trebuie să corespundă celor trei limitări, impuse de primul paragraf al art.1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, respectiv:

1)     să fie prevăzută de lege;

2)     să existe un scop legitim;

3)     să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

                     Primele două condiții au fost considerate îndeplinite în cauză, iar, în analiza criteriului de proporționalitate, prin considerentele formulate, s-a aderat la argumentele Curții Constituționale, constatându-se că această cerință este îndeplinită întrucât prin Legea nr. 119/2010 nu este afectată partea contributivă, ci doar componenta necontributivă a pensiei speciale, supusă condiției ca statul să dispună de resursele financiare, pentru a putea fi acordată.

                        În examinarea acestei cerințe, instanțele au realizat și o analiză comparativă a cuantumului pensiei rezultate în urma recalculării, fie cu indemnizația socială pentru pensionari (fosta „pensie minimă garantată”) prevăzută de art. 7 din Legea nr. 118/2010 și Ordonanța Guvernului  nr. 6/2009, fie cu nivelul pensiei medii la nivel de țară ori cu salariul mediu net pe economie.

                        În ceea ce privește  respectarea principiului egalității și nediscriminării, instanțele au reținut că Legea nr. 119/2010 a vizat toate pensiile de serviciu stabilite prin legi speciale, tocmai pentru eliminarea gravelor inechități din sistem.

                        Or, pe această cale, legiuitorul a abrogat toate categoriile de pensii speciale, fără nicio distincție și le-a supus unui regim de stabilire și calculare unitar, aplicabil tuturor celorlalți beneficiari ai sistemului de asigurări sociale de stat.    (Anexa II). În plus s-a considerat că  pretinsa discriminare  față de categoria socio-profesională a magistraților nu poate fi  reținută, față de  considerentele deciziei nr.873/2010 a Curții Constituționale.

 

*

*                     *

 

                        Apreciez că cea de-a doua orientare jurisprudențială este în litera și spiritul legii.

                        Prin art. 1 lit.a)-h) din Legea nr. 119/2010 privind unele măsuri  în domeniul stabilirii pensiilor, publicată în Monitorul Oficial,  partea I, nr. 441 din 30 iunie 2010, s-a stabilit ca pensiile militare de stat, pensiile de stat ale polițiștilor și ale funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciarelor, pensiile de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, ale personalului diplomatic și consular, ale funcționarilor publici parlamentari, ale deputaților și senatorilor, ale personalului aeronautic civil navigant profesionist din aviația civilă și ale personalului Curții de Conturi devin pensii în sensul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare.[1]

 

                        De asemenea, potrivit art.2 din același act normativ, procedura de recalculare vizează și pensiile anticipate de serviciu, pensiile anticipate parțiale, pensiile de invaliditate și pensiile de urmaș stabilite în baza actelor normative speciale.

                       

 

                      Potrivit art.3 alin. (1) din lege, procedura de recalculare a pensiilor prevăzute la art.1, stabilite potrivit legilor cu caracter special, cuvenite sau aflate în plată se efectuează prin utilizarea algoritmului prevăzut de Legea nr. 19/2000, pentru determinarea punctajului mediu anual și a cuantumului fiecărei pensii.[2]

 

                        Cuantumul pensiilor rezultate în urma recalculării se plătește potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 119/2010, de la data de întâi a lunii următoare expirării perioadei de recalculare prevăzute la alin. (1) lit.a) sau b), după caz.

 

*

                        Acest act normativ a fost supus controlului anterior de constituționalitate, la sesizarea unui grup de senatori și a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

                        Astfel, prin decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, Curtea Constituțională cu majoritate de voturi, a constatat că dispozițiile Legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor sunt constituționale în raport cu criticile formulate ce vizau, în esență, încălcarea principiului neretroactivității legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, a principiului egalității în drepturi, instituit prin art. 16 alin. (1) din Convenție,  a principiului garantării dreptului de proprietate, prevăzut de art. 44    din  Constituție  și art.1  din  Primul  Protocol adițional  la  Convenția pentru apărarea

 

 

drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și din perspectiva drepturilor și principiilor consacrate de art. 47 alin. (1), art. 135 alin. (2) lit.h) din Constituție.[3]

 

                        De asemenea, prin decizia nr. 873 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, instanța de contencios constituțional a constatat că dispozițiile art. 1 lit. c) din Legea privind unele măsuri în domeniul pensiilor sunt neconstituționale, în raport cu prevederile art. 124 alin. (3) și art. 132 alin. (1) din Constituție.

                        Potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) teza a II-a din Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

                        Pe de altă parte, în virtutea art. 20 alin. (2) din Constituție, judecătorii naționali au posibilitatea de a asigura efectul deplin al normelor Convenției europene a drepturilor omului, al pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, acestea având  o aplicare directă și prioritară față de orice altă normă contrară din dreptul intern,  ceea ce se traduce prin faptul că primele autorități ce trebuie să regleze și să asigure protecția acestor drepturi sunt instanțele naționale.

                       

 

 

                    Din examinarea jurisprudenței irevocabile prezentate anterior, se constată că instanțele care au pronunțat soluții în sensul primei orientări au realizat propria analiză de conformitate a Legii nr. 119/2010 în raport de exigențele art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și  art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, concluzionând în sensul unei încălcări a principiilor și drepturilor consacrate de acestea, în timp ce instanțele care au pronunțat soluții în sensul celei  de-a doua orientări jurisprudențiale, pornind  de la aceleași premise și raportându-se, în plus, și la decizia nr. 871/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, au concluzionat în sens contrar.

                        Examenul de jurisprudență relevă că opiniile divergente există atât sub aspectul proporționalității măsurii reducerii pensiilor de serviciu cu scopul urmărit, cât și sub aspectul existenței unui tratament discriminatoriu, ca urmare a aplicării Legii nr. 119/2010.

                        În ambele situații, instanțele de judecată au avut în vedere aceeași cazuistică a instanței de contencios european din care s-au desprins mai multe principii în legătură cu aplicarea exigențelor Convenției asupra drepturilor de pensie, privite ca „bun”, în sensul de noțiune autonomă, astfel cum a fost dezvoltată în jurisprudența Curții  Europene a Drepturilor Omului .

                        Bunăoară, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat în mod constant, că art.1 din Primul protocol adițional la Convenție nu garantează dreptul vreunei persoane la o pensie într-un anumit cuantum, deoarece textul nu recunoaște dreptul de a deveni proprietarul unui bun.[4]

 

 

                        De asemenea, instanța de contencios european a reiterat pe calea unei jurisprudențe constante că art.1 din Protocolul nr.1 nu stabilește nicio restricție pentru statele membre în a alege orice formă a sistemului de asigurări sociale, tipul ori cuantumul beneficiilor  acordate în cadrul  unui  anumit  sistem,  însă,  în  situațiile  în

care un stat membru a adoptat o legislație care prevede dreptul la pensie, ca drept de securitate socială, indiferent dacă este  condiționat sau nu de plata contribuțiilor, acea legislație trebuie primită ca  generând  un interes patrimonial ce intră sub incidența art.1 din Primul Protocol al Convenției, în privința persoanelor care satisfac cerințele prevăzute de lege.[5]

 

                        Așadar, pornind de la această plasare a prestațiilor sociale, reprezentând drepturi de pensie, în sfera de protecție a art.1 Protocolul nr.1, Curtea Europeană a Drepturilor Omului  a analizat cauzele ce i-au fost deferite în care reclamanții sesizau încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, singur sau combinat cu art. 14 din Convenție, din perspectiva criteriilor cerute în jurisprudența sa pentru ca  ingerința autorităților în drepturile reclamanților să fie considerată legitimă, respectiv: (a) ingerința să fie prevăzută de lege; (b) să fie impusă de o cauză de utilitate publică și (c) să respecte un raport rezonabil de proporționalitate cu scopul urmărit, în sensul menținerii unui just echilibru între interesele contrare, astfel încât persoana în cauză să nu suporte o sarcină excesivă și exorbitantă, consacrând și o limită jurisprudențială, dată de atingerea substanței dreptului însuși.[6]

 

                        Aplicând criteriile prezentate anterior la problema de drept analizată, se constă, în primul rând, că ingerința în drepturile de pensie răspunde criteriului de legalitate, în sensul stabilirii acesteia prin lege.

 

                        În privința celei de-a doua cerințe, instanța de contencios european a arătat, încă din primele sale decizii în materie, că noțiunea de „utilitate public㔠este amplă chiar prin natura ei, astfel încât decizia de a adopta legi care să conducă la privarea de proprietate implică examinarea, de către autoritățile statale competente, a unor probleme de ordin politic, economic și social asupra cărora, într-un stat  democratic, pot exista profunde divergențe.  Curtea a apreciat, în mod constant că, în această privință este normal ca, datorită unei directe cunoașteri a realităților societății, legiuitorul național să dispună de o mare marjă de apreciere în adoptarea legislației pentru implementarea politicilor sociale și economice și a afirmat că respectă modul în care statele membre concep imperativele de utilitate publică, afară numai dacă această apreciere se dovedește a fi în mod manifest lipsită de orice bază rațională[7].

 

                        În aceste condiții, Curtea a acceptat posibilitatea reducerii cuantumului beneficiilor de asigurări sociale în anumite circumstanțe, bazate pe modificări legislative care pot fi adoptate ca răspuns la schimbările din societate.[8]

 

                        De pildă, în cauza Kjartan Ásmundsson vs. Islanda, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat că introducerea unor noi reglementări cu privire la drepturile de pensie pentru invaliditate au vizat un scop legitim, determinantă fiind necesitatea asigurării sustenabilității fondului de pensii al statului care s-a confruntat cu dificultăți financiare.[9]

 

                        De asemenea, în cauza Andrejeva vs. Lituania, Curtea a acceptat că diferența de tratament în ceea ce privește stabilirea drepturilor de pensie viza protecția sistemului economic al țării, în condițiile în care autoritățile naționale au fost

 

 

 

confruntate cu o capacitate redusă a bugetului de stat, apreciind că scopul tratamentului juridic aplicat reclamantei era compatibil cu obiectivele Convenției.[10]

 

                         Mutatis mutandis, se observă că scopul  reglementării cuprinse în Legea nr. 119/2010, astfel cum a fost identificat și de Curtea Constituțională răspunde criteriilor enunțate, desprinse din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor  Omului  în care s-a arătat c㠄interesul public” poate include și adoptarea unui sistem armonizat de pensii publice, scop în care statele pot adopta modificări legislative.[11]

 

                         În privința cerinței de proporționalitate a măsurii adoptate, cu scopul urmărit, respectiv a necesității menținerii  unui just echilibru între interesele în discuție, analiza Curții Europene a Drepturilor Omului din perspectiva art.1 Protocolul nr.1 a fost, în unele cazuri,  concurentă cu analiza efectuată din perspectiva art. 14 din Convenție, pentru a se determina  dacă tratamentul juridic diferit a avut o justificare rezonabilă și obiectivă și a păstrat acest raport de proporționalitate.[12]

 

                        Ca un numitor comun al tuturor analizelor efectuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele vizând reduceri ale drepturilor de asigurări sociale, se observă că lipsa indemnizării beneficiarului pentru ingerința reclamată nu a constituit un  criteriu determinant, de vreme ce o astfel de ingerință nu este  de  tipul „privării de proprietate”, ci  este  analizată  în  contextul primei teze a art.1  

 

 

din Protocolul nr.1 la Convenție și a regulii generale consacrate, privind dreptul la respectarea bunurilor.[13]

 

                        Așadar, testul de proporționalitate efectuat de instanța de contencios european nu a constatat, în cauzele ce se încadrează în această tipologie, în verificarea acordării, de către stat, a unei despăgubiri adecvate, ci a constat într-o analiză, în concret, a măsurii în care persoana/persoanele vizate au fost lipsite în totalitate de  drepturile de pensie, și , deci, de mijloacele de subzistență[14],  precum și a caracterului discriminatoriu al măsurii, raportat la sfera persoanelor aflate într-o situație analoagă.[15]

 

                        Sub aceste aspecte, răspunsurile date de instanța de contencios european diferă în funcție de circumstanțele  fiecărei cauze.

                        Primul element de referință ține de o analiză în concret a situației persoanei vizate, analiză care diferă de la caz la caz, iar în acest sens, indicăm cu titlu de exemplu considerentele Curții Europene a Drepturilor Omului care, în mai multe cauze analizate în care s-a ridicat problema sistării plății părții necontributive a pensiei, a considerat că, întrucât drepturile pecuniare ale reclamanților ce decurgeau din contribuțiile plătite la sistemul de asigurări sociale (partea contributivă a pensiei) au rămas neatinse, nu a  existat o încălcare a art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție.[16]

 

                        Cel de-al doilea element de referință poate fi pus în legătură cu necesitatea de instituire a unei legislații unitare de pensii, iar în considerarea constituirii fondurilor de asigurări sociale pentru plata pensiilor în sistemul public, precum și a schimbării realităților  sistemului  de  securitate  socială, Curtea a acceptat

 

ca fiind conforme Convenției anumite modificări legislative adoptate în scopul asigurării unui tratament juridic uniform.[17]

 

                        De altfel, și analiza efectuată de Curtea Constituțională asupra obiecțiilor de neconstituționalitate ridicate cu privire la Legea privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor se plasează pe aceleași repere stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, identificate în precedent.

                     În plus, raportat și la propria jurisprudență,  instanța de contencios constituțional a constatat că Legea nr. 119/2010 nu retroactivează.[18]

 

*

*                  *

                        Ca atare, se constată că prin hotărârile judecătorești irevocabile pronunțate, instanțele de judecată au realizat o analiză a conformității aplicării Legii nr. 119/2010 cu exigențele art.1 Protocolul nr.1 și art. 14 din Convenție și au ajuns la o concluzie unitară în sensul existenței unui interes patrimonial care intră în sfera de protecție a Convenției,  a existenței unei ingerințe  în dreptul de proprietate care corespunde cerințelor criteriului de legalitate și necesității de a fi justificată de o cauză de utilitate publică.

                        Divergența  de opinie se datorează, însă, unei aprecieri diferite asupra criteriului de proporționalitate a măsurii și, implicit, asupra existenței/inexistenței unei discriminări între diferitele categorii de  beneficiari ai pensiilor de serviciu.

                        Considerăm că în analiza efectuată asupra criteriului de proporționalitate, se cuvine a  fi  avut  în  vedere  că Legea nr.119/2010 a  afectat toate

 

pensiile de serviciu stabilite prin legi speciale, tocmai pentru eliminarea  gravelor inechități din sistem, legiuitorul  alegând să abroge toate categoriile de pensii speciale și să le  supună unui regim unitar de stabilire și calculare.

                        De asemenea, introducerea în analiza efectuată a unui element obiectiv,  reprezentat, fie de indemnizația socială  pentru pensionari, prevăzută de art.7 din Legea nr.118/2010, fie de pensia medie lunară, conferă previzibilitate în soluționarea cauzelor și menține un  just echilibru între interesul general și imperativul protecției drepturilor fundamentale.

                         Existența unui tratament juridic discriminatoriu  nu poate fi reținută, în condițiile în care, astfel cum s-a arătat anterior, dispozițiile Legii nr.119/2010, în forma finală adoptată, urmare deciziei nr.873 din 25 iunie 20101 a Curții Constituționale, au vizat toate categoriile de pensii speciale.

 

          Pentru aceste motive, în temeiul dispozițiilor art. 3307 din Codul de procedură civilă, solicit admiterea recursului în interesului legii și pronunțarea unei decizii în această chestiune de drept.

                       

 

 

PROCUROR GENERAL

Laura Codruța Kövesi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 



[1] Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 140 din 1 aprilie 2000, cu modificările și completările ulterioare a fost abrogată în mod expres din art. 196 lit.a) din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 852 din 20 decembrie 2010;

[2] Algoritmul prevăzut de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare a fost preluat  mutatis mutandis de Legea nr. 263/2010 care în cuprinsul art. 94 alin. (1) statuează : „ Cuantumul pensiei se determină prin înmulțirea punctajului mediu anual realizat de asigurat cu valoarea unui punct de pensie”.

           Potrivit art.3 alin. (1)  lit.n) din Legea nr. 263/2010, punctajul mediu anual, reprezint㠄numărul de puncte realizat de asigurat, calculat prin raportarea punctajului total realizat de acesta în întreaga perioadă de activitate la numărul anilor corespunzători stagiului complet de cotizare prevăzut de lege la data pensionării”.

            De asemenea, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, valoarea punctului de pensie la data intrării în vigoare a acestui act normativ este de 732,8 lei, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, această valoare se majorează anual cu 100 % din rata inflației, la care se adaugă 50 % din creșterea reală a câștigului salarial mediu brut, realizat pe anul precedent;

[3] În analiza efectuată de Curtea Constituțională, s-a pornit de la constatarea că pensiile de serviciu se bucură de un regim juridic diferit în raport cu pensiile acordate în sistemul public de pensii, iar, spre deosebire de acestea  din urmă, sunt compuse din două elemente și anume: pensia contributivă și un supliment din partea statului care, prin adunarea cu pensia contributivă, să reflecte cuantumul pensiei de serviciu stabilit prin legea specială.

          Partea contributivă a pensiei de serviciu se suportă din bugetul asigurărilor sociale de stat, pe când partea care depășește acest cuantum se suportă din bugetul de stat.

          Reamintind jurisprudența sa anterioară (decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000), instanța de contencios constituțional a arătat că acordarea acestui din urmă supliment ține de politica statului în domeniul asigurărilor sociale și nu se subsumează dreptului constituțional la pensie, ca element constitutiv al acestuia.

           Din aceste perspective, Curtea Constituțională a statuat că există un drept câștigat numai cu privire la prestațiile de asigurări sociale realizate până la intrarea în vigoare a noii legi, iar suprimarea acestora pentru viitor nu are semnificația unei încălcări a principiului neretroactivității legii și nici a unei exproprieri.

           De asemenea, pe calea considerațiilor formulate, s-a arătat și c㠄măsura nu impune o sarcină excesivă asupra destinatarilor ei, ea aplicându-se tuturor pensiilor speciale, nu selectiv”, și „nu prevede diferențieri procentuale pentru diverse categorii cărora li se adresează pentru a nu determina ca una sau alta să suporte mai mult sau mai puțin măsura de reducere a venitului obținut dintr-o atare pensie”.

[4] Wieczorek vs. Polonia, cerere nr. 18176/05, hotărâre din 8 decembrie 2009, § 57; Rasmussen vs. Polonia, cererea nr. 38886/05, hotărâre din 28 aprilie 2009, § 71; Maggio ș.a. vs. Italia, cererile nr. 46286/09, 52851/08, 53727/08, 54486/08 și 56001/08, hotărâre din 31 mai 2011, § 55;  Andrejeva vs. Lituania, cerere nr. 55707/00, Marea Cameră hotărâre din 18 februarie 2009, § 77; Kjartan Ásmundsson vs. Islanda, cerere nr. 60669/00, hotărâre din 12 octombrie 2004, § 39; Stec ș.a. vs. Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, cererile nr. 65731/01 și 65900/01, Marea Cameră, hotărâre din 12 aprilie 2006, § 53; Runkee și White vs.  Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, cererile nr. 42949/98 și 53134/99, hotărâre din 10 mai 2007, § 34;

[5] În acest sens, Wieczorek vs. Polonia ; Rasmussen vs. Polonia ; Stec ș.a. vs. Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, precit; Aizpurua Ortiz ș.a vs. Spania, cererea nr. 42430/05, hotărârea din 2 februarie 2010, § 40; Muñoz Díaz vs. Spania,cerere nr. 49151/07, hotărâre din 8 decembrie 2009, § 44;

[6] Wieczorek vs. Polonia și jurisprudența loc.cit. Ex. – regele Greciei vs. Grecia, Marea Cameră, cererea nr. 25701/94, § 87; Jahn ș.a. vs Germania, Marea Cameră, cererile nr. 46720/99, 72203/01 și 72552/01, § 81-94; Sporrong și Lönnroth vs. Suedia, 23 septembrie 1982, § 69-74; Kjartan Ásmundsson vs. Islanda precit, § 40; Rasmussen, precit, § 71;

[7] James ș.a. vs. Regatul Unit, 21 februarie 1986, § 46; Terrazzi SRL vs. Italia, cererea nr. 27265/95, 17 octombrie 2002, § 85; Ex-Regele Greciei, § 87;

[8] Wieczorek, precit, § 67;

[9] Hotărârea din 12 octombrie 2004, § 39;

[10] Hotărârea din 18 februarie 2004, § 86;

[11] Pravednaya vs. Rusia, cerere nr. 69529/01, hotărâre din 18 noiembrie 2004, § 40; Maggio ș.a. vs. Italia, precit,       § 60;

            În acest sens, potrivit expunerii de motive a inițiatorului actului normativ, Guvernul României, adoptarea reglementării a fost justificată de evoluția crizei economice în anul 2009, precum și extinderea acesteia în cursul anului 2010, necesitatea respectării angajamentelor asumate de România prin semnarea acordurilor de împrumut cu organismele financiare internaționale, pentru atingerea țintelor de deficit ale bugetului general consolidat în anul 2010, precum și față de imperativele diminuării dezechilibrelor existente.

            De asemenea, adoptarea reglementării a fost justificată de o serie de factori macro-economici și sociali, respectiv: asigurarea sustenabilității  financiare a sistemului de pensii publice și eliminarea discrepanțelor privind contribuția la bugetul asigurărilor sociale, respectiv a inegalităților de alocare a resurselor pentru finanțarea pensiilor publice;

[12] Koua Poirrez vs. Franța, cerere nr. 40892/98, hotărâre din 30.09.2003, § 46; Luczak vs. Polonia, cerere nr. 77782/01, hotărâre din 27 noiembrie 2007, § 52; Twizell vs. Regatul Unit, cerere nr. 25379/02, hotărâre din 20 mai 2008,          § 21-24;  Gaygusuz vs. Austria, cerere nr. 17371/90, hotărâre din 16 septembrie 1996, § 42;

[13] Aizpurua Ortiz vs. Spania, precit, § 48;

[14] Kjartan Ásmundsson vs. Islanda, precit, § 40; Maggio ș.a. vs. Italia, precit, § 62;

[15] Buchen vs. Cehia, cerere nr. 36541/97, hotărâre din 26 noiembrie 2002, , § 73-75;

[16] Rasmunssen vs. Polonia, precit, § 75 și jurisprudența loc. cit;

[17] Maggio ș.a., precit, § 73; Stec, precit, § 61;

[18] Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010 publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr.433 din 28.06.2010;