Nr.20562/1091/2007
C ă t r e
PREŞEDINTELE
ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
În
temeiul art.4142 alin.1 din Codul de procedură penală şi
a art.25 lit.a din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară,
republicată, vă sesizez cu
RECURS ÎN
INTERESUL LEGII
în vederea stabilirii naturii juridice a termenelor
prevăzute de art.278 alin.3 şi art.2781 alin.2 din Codul
de procedură penală şi a soluţiei ce trebuie dată de
către instanţă în situaţia în care plângerea contra actelor
procurorului a fost formulată cu depăşirea unora dintre aceste dispoziţii legale.
Examenul
jurisprudenţei în materie penală evidenţiază două
orientări cu privire la acest aspect şi, prin urmare, caracterul
neunitar :
1. Într-o primă
orientare, instanţele au apreciat că nerespectarea termenelor impuse
de art.278 alin.3 sau art.2781 alin.2 din Codul de procedură
penală afectează exercitarea dreptului procesual de a formula
plângere contra actelor procurorului şi au sancţionat astfel de
situaţii prin respingerea plângerii ca tardivă (anexele nr.1 – 76),
fie ca inadmisibilă (anexele nr.77-79) sau ca lipsită de temei legal
(anexa nr.80).
Apreciez
că termenele prevăzute de art.278 alin.3 şi art.2781
din Codul de procedură penală sunt termene peremptorii ce atrag
decăderea din exerciţiul dreptului procesual de a formula plângere
împotriva actelor procurorului şi, în consecinţă,
instanţa va respinge, în astfel de situaţii, ca tardivă
plângerea formulată în temeiul art.2781 din Codul de
procedură penală.
În
acest sens, s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie – Completul de 9 Judecători, prin decizia nr.209 din 19
septembrie 2005[1].
*
* *
Art.2781
alin.1 şi alin.2 din Codul de procedură penală instituie
condiţiile exercitării dreptului de a formula plângere în faţa
judecătorului împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată
dispuse de procuror. Dintre acestea, singura condiţie care vizează
problema de drept în discuţie o reprezintă necesitatea
respectării condiţiei impuse de art.278 alin.3 din Codul de
procedură penală - „plângerea
se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei de pe
ordonanţă sau rezoluţie”, respectiv art.2781
alin.2 din acelaşi cod - „în cazul
în care prim-procurorul parchetului sau, după caz, procurorul general al
parchetului de pe lângă curtea de apel, procurorul şef de secţie
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie ori procurorul ierarhic superior nu a soluţionat plângerea
în termenul prevăzut de art.277, termenul prevăzut în alin.1 curge de
la data expirării termenului iniţial de 20 de zile”.
Prin
urmare, este necesar a se stabili natura juridică a termenelor instituite
de textele legale susmenţionate.
Înlănţuirea
coordonată şi sistematizată a actelor de procedură în
vederea realizării justiţiei implică inevitabil ideea de
desfăşurare în timp a întregii activităţi. De aici nevoia
de a disciplina şi sub acest raport actele de procedură prin mijlocirea unor limite
şi condiţiuni de timp.
Astfel,
termenele sunt intervale de timp înăuntrul cărora sau după
epuizarea cărora pot fi îndeplinite acte şi măsuri procesuale
sau procedurale.
De
altfel, instituţia termenului în
procesul penal prefigurează un principiu fundamental al activităţii
judiciare, şi anume operativitatea[2].
Jurisprudenţa
a clasificat termenele, din punctul de vedere al efectelor, în dilatorii, peremptorii şi orânduitorii[3].
Termenele peremtorii sunt acele termene care
conduc la o limitare în sensul că numai înăuntrul duratei lor se pot
efectua actele de procedură la care se referă.
Or, termenele prevăzute de art.278
alin.3 şi art.2781 alin.2 din Codul de procedură
penală sunt termene peremptorii deoarece sunt fixate limitele maxime
înăuntrul cărora persoanele interesate pot formula plângere împotriva
actelor procurorului, şi anume 20 de zile
de la comunicarea soluţiei de netrimitere în judecată,
respectiv 20 de zile care curg de la data expirării termenului
iniţial de 20 zile de la primirea comunicării soluţiei de
netrimitere în judecată.
Termenele peremptorii sunt totdeauna
maxime, actul se poate efectua oricând înăuntrul acestor termene, dar
maxim până la expirarea lor deoarece tardivitatea
în cazul acestora atrage decăderea[4].
În
acest sens, art.185 din Codul de procedură penală stabileşte
că atunci când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un
anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul
dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen.
Ca
sancţiune, decăderea se apropie de inadmisibilitate, deoarece în
ambele cazuri actul este efectuat fără drept, însă la
inadmisibilitate lipsa dreptului este ab intio, iar la decădere lipsa dreptului este o consecinţă a pierderii
dreptului prevăzut de lege[5].
Ca
atare, neexercitarea în termenele prevăzute de art.278 alin.3 sau art.2781
alin.2 din Codul de procedură penală a dreptului procesual de a
formula plângere împotriva actelor procurorului duce la pierderea acestuia, iar
o eventuală exercitare peste termenul prevăzut duce la respingerea
plângerii ca tardiv formulată.
Apreciez
că această soluţie este în acord şi cu jurisprudenţa
Curţii Constituţionale care prin nenumărate decizii (nr.598 din
8 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României nr.1128 din
14 decembrie 2005; nr.232 din 20 martie 2007, Monitorul Oficial nr.266 din 20
aprilie 2007; decizia nr.667 din 11 septembrie 2007, Monitorul Oficial nr.717
din 23 octombrie 2007; decizia nr.780 din 20 septembrie 2007, Monitorul Oficial
nr.717 din 23 octombrie 2007; decizia nr.295 din 9 iunie 2005, Monitorul
Oficial nr.626 din 18 iulie 2005) a statuat
că prevederile art.278 alin.3 şi art.2781 alin.2
din Codul de procedură penală reprezintă o concretizare a
normelor constituţionale ce consacră liberul acces la justiţie
şi anume art.21 din legea fundamentală, cât şi dreptul la un
proces echitabil reglementat de art.6 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fiind instituite tocmai în
vederea respectării exigenţei termenului rezonabil, impusă de
art.21 alin.3 din Constituţie.
De
altfel, o soluţie contrară ar da naştere arbitrariului şi
ar crea premisa ca o persoană, care nu a respectat termenul prevăzut
de art.278 alin.3 sau de art.2781 alin.2 din Codul de procedură
penală, să obţină analizarea temeiniciei plângerii sale,
deşi nu a respectat prevederile legale care îi conferă acest drept.
Astfel,
petentul care şi-ar exercita în mod abuziv dreptul la petiţie ar fi
încurajat la o asemenea conduită şi pe viitor, iar dispoziţiile
legale ar fi lipsite de finalitate şi de eficienţă.
Prin
urmare, prevederile legale ce reglementează materia abordată
constituie o măsură de asigurare a celerităţii procedurii
şi de descurajare a abuzului de drept, exercitarea oricărui drept de
către titularul său neputându-se realiza decât într-un anumit cadru,
prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care
şi stabilirea unor termene.
În
consecinţă, instanţa învestită cu soluţionarea
plângerii împotriva actelor procurorului va dispune respingerea acesteia ca
tardivă în situaţia în care nu au fost respectate termenele
prevăzute de art.278 alin.3 sau art.2781 alin.2 din Codul de
procedură penală.
*
* *
Având
în vedere cele expuse, vă solicit să constataţi că
această problemă de drept a primit o soluţionare diferită
din partea instanţelor judecătoreşti şi, printr-o decizie
obligatorie, să stabiliţi modul unitar de interpretare şi
aplicare a dispoziţiilor legale.
PROCUROR
GENERAL,
Laura
Codruţa Kövesi
[1]
Buletinul Casaţiei nr.2/2006,
pag.71.
[2] I.Neagu, Drept procesual penal, Partea generală, Ediţia I, Vol.II,
Bucureşti, 1992, pag.202;
[3] I.Tanoviceanu, Drept şi procedură penală, Ediţia a 2-a,
vol.IV, pag.471.
[4] I.Tanoviceanu, op. cit., pag.472;
[5] Gr.Theodoru, Drept procesual penal, Partea generală, Ed.Cugetarea,
Iaşi, 1996, pag.409;