Nr.15706/4161/III-5/2008
În temeiul art. 4142 alin.1 din Codul
de procedură penală şi al art.25 lit. a din Legea nr.304/2004 privind
organizarea judiciară, republicată, vă sesizez cu
în
vederea stabilirii posibilităţii de a ataca cu plângere direct la
instanţă, conform art.2781 din Codul de procedură penală,
soluţiile de netrimitere în judecată dispuse prin rechizitoriu.
Examenul jurisprudenţei în materie
penală evidenţiază două orientări cu privire la acest
aspect şi, prin urmare, caracterul neunitar al practicii judiciare, astfel
:
1. Într-o primă orientare s-a
apreciat că instanţa de
judecată trebuie să examineze plângerea ce i-a fost adresată
direct de către persoana vătămată, precum şi orice
alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate
împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată cuprinse în
rechizitoriu (Anexele nr.1 - 8).
2.
Cu privire la acelaşi aspect, alte instanţe au dispus trimiterea plângerii la parchet în vederea
soluţionării acesteia de către procurorul ierarhic superior,
motivând că, în caz contrar, se omite o etapă procesuală
impusă prin art.278 şi art.2781 din Codul de
procedură penală (Anexele nr. 9 - 16).
Apreciez că ultima soluţie este
cea legală.
*
* *
Faza
de urmărire penală cuprinde toate activităţile procesuale
ce sunt desfăşurate între momentul iniţial ce corespunde pornirii procesului penal prin începerea
urmăririi penale şi cel final,
concretizat de procuror, după caz, fie prin trimiterea în judecată,
fie printr-o soluţie de netrimitere în judecată (scoatere de sub
urmărire penală sau încetarea acesteia ori neînceperea sa) în
situaţiile în care acţiunea penală nu poate fi exercitată
sau, dacă această posibilitate a existat, continuarea
exercitării este împiedicată.
Actele
procurorului prin care dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale ori
rezolvarea cauzei în cursul urmăririi penale, prin trimiterea sau
netrimiterea în judecată, sunt
rezoluţia motivată şi ordonanţa potrivit art.11 pct.1,
art.203 alin.1 şi art.262 alin.2 din Codul de procedură penală
(neînceperea urmăririi penale – art.228 alin.6 Cpp ; scoaterea de sub
urmărire penală – art.249 Cpp ; încetarea urmăririi penale –
art.242 şi urm. Cpp şi clasarea – art.11 pct.1 lit.a Cpp) sau rechizitoriu (art.262 alin.1 Cpp).
Conform
alin.4 al art.263 din Codul de procedură penală, procurorul întocmeşte un singur rechizitoriu –
actul procedural cel mai important, complex şi care implică cea mai
mare responsabilitate – chiar dacă lucrările urmăririi penale
privesc mai multe fapte ori mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi
şi chiar dacă se dau
rezolvări diferite, potrivit art.262.
Deoarece
prin acelaşi act procedural (rechizitoriu) procurorul poate dispune atât trimiterea în judecată a
inculpatului pentru una sau mai multe fapte, cât şi soluţii de netrimitere în judecată pentru alte fapte
faţă de aceiaşi sau alţi făptuitori, învinuiţi
ori inculpaţi rezultă că, prin voinţa legiuitorului,
dispoziţiile art.263 alin.4 teza finală au caracter de norme speciale
ce au înlocuit aplicarea în acea cauză a normelor comune referitoare la
rezoluţiile sau ordonanţele procurorului de clasare, neîncepere,
încetare sau scoatere de sub urmărire penală.
Această
soluţie legislativă s-a impus din raţiuni practice, în scopul
rezolvării eficiente şi totale a fiecărei cauze, îndeosebi în
situaţia infracţiunilor conexe sau indivizibile (art.45), evitându-se
astfel emiterea a două sau mai multe acte procedurale separate
(rezoluţii, ordonanţe, rechizitorii).
Pe
de altă parte, expozitivul
rechizitoriului cuprinde faptele, persoanele, motivele şi temeiurile juridice specifice
rezoluţiei sau ordonanţei de clasare, neîncepere, scoatere sau
încetare a urmăririi penale, iar voinţa procurorului de a nu dispune
trimiterea în judecată (prin clasare, neîncepere, scoatere sau încetare a
urmăririi penale) pentru acea/acele fapte sau persoane se
concretizează în mod expres în dispozitivul
rechizitoriului.
Odată
ce instanţa a fost învestită prin rechizitoriu, judecata se
mărgineşte, conform art.317 din Codul de procedură penală,
la fapta şi la persoana arătată în actul de sesizare, iar în caz
de extindere a procesului penal şi la fapta şi persoana la care se
referă extinderea.
Ca
atare, deşi sunt cuprinse în rechizitoriu, rezoluţiile sau
ordonanţele de clasare, neîncepere, scoatere sau încetare a urmăririi
penale îşi păstrează
individualitatea şi îşi produc propriile efecte juridice
specifice, indiferent de modul în care instanţa va rezolva soluţia
procurorului de trimitere în judecată, nefiind astfel diferite de
rezoluţiile sau ordonanţele de netrimitere în judecată dispuse
prin acte procedurale distincte, de sine-stătătoare.
Din
această perspectivă, faptul că actul procedural de netrimitere
în judecată este intitulat rezoluţie, ordonanţă ori
rechizitoriu nu are nicio relevanţă sau consecinţă
juridică.
Deoarece
prin soluţiile procurorului de netrimitere în judecată se pune
capăt conflictului de drept penal, real sau aparent, şi
reprezintă o înfăptuire a justiţiei în activitatea
judiciară desfăşurată în faza de urmărire penală[1],
acestea sunt supuse controlului ierarhic din cadrul Ministerului Public,
indiferent dacă sunt cuprinse în rechizitoriu sau în acte procedurale
distincte.
Controlul
ierarhic asupra tuturor soluţiilor procurorului de netrimitere în
judecată se realizează prin intervenţia
internă, din oficiu, a procurorului şef celui care a dispus-o sau
prin sesizarea externă de
verificare cerută de către persoana vătămată, precum
şi de orice alte persoane ale căror interese legitime sunt
vătămate.
Legiuitorul
a înţeles să confere un rol
preeminent verificării din oficiu în cadrul procedurii interne a
parchetelor, ce este realizată în două
etape distincte.
Prima etapă o reprezintă
obligaţia instituită procurorului şef (circumstanţiat în
continuare la prim-procuror) prin
regulamentele interne ale parchetelor sau ope legis de a verifica sub aspectul legalităţii şi
temeiniciei, printre altele, toate soluţiile procurorului de netrimitere
în judecată, imediat după
adoptarea acestora de către procuror şi înainte de a fi comunicate persoanelor interesate, indiferent de
denumirea actului procedural în care au fost concretizate – rezoluţie,
ordonanţă sau rechizitoriu (Regulamentul
de ordine interioară al parchetelor, respectiv Regulamentul de ordine interioară al Direcţiei
Naţionale Anticorupţie şi art.264
alin.3 din Codul de procedură penală).
Atunci
când constată că soluţia nu este dată cu respectarea
dispoziţiilor legale, prim-procurorul infirmă
actul procedural prin ordonanţă, conform art.220 din Codul de
procedură penală.
În
situaţia în care apreciază că nu au fost încălcate
prevederile legale, prim-procurorul va
consemna acest rezultat al verificării prin înscrierea pe actul procedural a unei menţiuni ce nu este
prestabilită prin Regulamente (poate fi „De acord”, „Vizat”, „Văzut”
etc.) în cazul rezoluţiilor sau ordonanţelor ori celei sacramentale,
solemne „Verificat sub aspectul
legalităţii şi temeiniciei”, instituită prin decizia nr.9 din 18 februarie
Caracterul
reversibil al urmăririi penale, în cadrul căreia nu este
recunoscută autoritatea de lucru judecat a soluţiilor de netrimitere
în judecată, iar verificarea iniţială nu atrage
incompatibilitatea prim-procurorului, justifică
şi impune existenţa şi celei de-a doua etape a controlului ierarhic, din oficiu, în cadrul intern al
Ministerului Public ce conferă prim-procurorului dreptul de a infirma
aceste soluţii, chiar prin auto-sesizare, atunci când constată, ulterior adoptării şi
comunicării soluţiilor, că nu a existat în fapt cazul care a
determinat luarea ei sau că a dispărut împrejurarea pe care se
întemeia (art.132 alin.1 din Constituţie, art.64 alin.1 şi 3 din
Legea nr.304/2004, art.209 alin.42 şi art.220 din Codul de
procedură penală).
*
Deoarece
actul de sesizare a instanţei reprezintă o soluţionare
complexă şi totală a cauzei, iar obligaţia de verificare a
legalităţii şi temeiniciei priveşte atât soluţia de
trimitere în judecată cât şi celelalte soluţii pe care le
conţine, absenţa consemnării acestei verificări în
cuprinsul rechizitoriului reprezintă
o neregularitate a actului de sesizare a instanţei, ce poate
fi remediată în cadrul procedurii prevăzute de art.300 alin.2 din
Codul de procedură penală, fără
a afecta însă validitatea soluţiilor de netrimitere în
judecată.
Din
cuprinsul dispoziţiilor art.264 din Codul de procedură penală
rezultă că verificarea soluţiilor de netrimitere în
judecată cuprinse în rechizitoriu prin sesizare externă, în urma exercitării dreptului la
plângere împotriva acestora de către orice persoane ale căror
interese legitime au fost vătămate, are un caracter distinct şi subsidiar verificării din
oficiu.
Pe
de altă parte, aşa cum am precizat, prima fază a
verificării interne, din oficiu, de către prim-procuror a
soluţiilor de netrimitere în judecată, chiar cuprinse în rechizitoriu,
este exercitată în toate cauzele înainte de a fi comunicate
părţilor interesate.
Numai ulterior
desfăşurării acestei proceduri, respectiv după comunicarea
soluţiei procurorului de netrimitere în judecată se naşte
dreptul persoanei vătămate, precum şi al altor persoane ale
căror interese legitime sunt vătămate de a formula sau nu
plângere împotriva acesteia, conform procedurii distinct reglementată în
art.278 şi art.2781 din Codul de procedură penală.
Or,
conform acestei ultime proceduri, guvernată de principiul
disponibilităţii şi care nu are reglementări separate în
raport de actul procedural ce constituie sau conţine soluţia
procurorului de netrimitere în judecată, plângerea iniţială va
fi adresată şi soluţionată de prim-procurorul parchetului
sau procurorul ierarhic superior, potrivit specificaţiilor din art.278 din
Codul de procedură penală.
Necesitatea
şi obligativitatea parcurgerii acestei etape, anterior sesizării
instanţei de judecată conform art. 2781 din Codul de
procedură penală şi în cazul soluţiilor de netrimitere
cuprinse în rechizitoriu, este justificată şi de împrejurarea că
plângerea poate fi formulată de către „orice alte persoane ale căror interese legitime au fost
vătămate”, drepturi şi interese care, eventual, nu au fost
examinate sau care pot fi justificate prin informaţii şi înscrisuri
ce nu au existat în momentul verificării iniţiale, din oficiu, de
către prim-procuror.
Pe
de altă parte, conform alineatelor 1 şi 2 ale art.2781 din
Codul de procedură penală, orice plângere adresată
instanţei are natura juridică a unei căi de atac[2]
şi poate fi exercitată numai „După
respingerea plângerii făcute conform art.275 – 278 …” de către
prim-procuror sau cel ierarhic superior acestuia ori în cazul în care
procurorul şef abilitat de lege „nu
a soluţionat plângerea în termenul prevăzut de art.277 …”.
Respingerea plângerii persoanei interesate se
face prin rezoluţie sau
ordonanţă de către prim-procuror conform alin.31
al art.278 din Codul de procedură penală, acte procesuale ce cuprind
toate datele şi menţiunile impuse de art.203 din acelaşi cod,
ulterioare şi diferite de comunicările pe care acesta le face în
cadrul primei faze a controlului ierarhic intern, în chiar cuprinsul
rezoluţiei, ordonanţei sau rechizitoriului emise de procuror.
Pe
de altă parte, este de neacceptat ca plângerile persoanelor ale căror
interese legitime au fost vătămate (eventual aceleaşi) să
fie verificate prin parcurgerea unei proceduri complete (procuror ierarhic superior şi judecător) sau simplificate (numai calea de atac în
faţa judecătorului) în raport exclusiv de un fapt aleatoriu constând
în simpla denumire a actului procedural ce conţine soluţia
procurorului de netrimitere în judecată şi care va genera, ab initio,
o majorare nejustificată a numărului de dosare pe rolul
instanţelor de judecată.
În consecinţă, plângerea persoanei vătămate
sau a oricărei alte persoane ale căror interese legitime sunt
vătămate împotriva
soluţiilor de netrimitere în judecată cuprinse de rechizitoriu, adresate
direct judecătorului, se trimit organului judiciar competent în
temeiul art.2781 alin.13 din Codul de procedură penală, în vederea parcurgerii etapelor obligatorii
prevăzute de art.278 din acelaşi cod.
Această
soluţie este susţinută şi de decizia nr.XIII din 21
noiembrie
*
* *
Având
în vedere cele expuse, vă solicit să constataţi că
această problemă de drept a primit o soluţionare diferită
din partea instanţelor judecătoreşti şi, printr-o decizie
obligatorie, să stabiliţi modul unitar de interpretare şi
aplicare a dispoziţiilor legale.
Procuror general,
Laura Codruţa Kövesi