Nr.11504/635/2007

C ă t r e

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În temeiul art. 414² alin. 1 din Codul de procedură penală şi a art.25 lit.a din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, vă sesizez cu

Recurs în INTERESUL LEGII

în vederea interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor legale privind competenţa instanţei penale învestite cu judecarea infracţiunilor reglementate de Legea nr.59/1934 privind cecul, cu modificările ulterioare, de a soluţiona acţiunea civilă alăturată celei penale.

Examenul jurisprudenţei actuale, în materie penală, evidenţiază două orientări cu privire la acest aspect şi, prin urmare, caracterul neunitar al practicii judiciare, astfel :

1) Într-o primă orientare jurisprudenţială s-a considerat că acţiunea civilă nu este admisibilă în faţa instanţei penale întrucât, pe de o parte, infracţiunile prevăzute de art.84 din Legea nr.59/1934 sunt infracţiuni de pericol şi, ca atare, nu au aptitudinea de a produce un prejudiciu material, iar, pe de altă parte, cecul, chiar refuzat la plată, constituie titlu executoriu.

Prin urmare, în cauzele având ca obiect infracţiunile reglementate de Legea nr.59/1934 instanţele, folosind aceeaşi motivare, fie au respins ca inadmisibilă ori neîntemeiată acţiunea civilă alăturată celei penale, fie au lăsat nesoluţionată latura civilă ori au constatat că partea civilă nu prezintă calitate procesuală pasivă (Anexele 1 – 20 ).

2) Dimpotrivă, cu privire la acelaşi aspect, alte instanţe au apreciat că este admisibilă alăturarea acţiunii civile celei penale, deoarece în asemenea situaţii sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale.

Ca atare, adepţii acestei orientări au soluţionat latura civilă în cauzele având ca obiect infracţiunile reglementate de Legea nr.59/1934, în temeiul art.14 raportat la art.346 din Codul de procedură penală şi art.998 şi următoarele din Codul civil (Anexele 21 – 47).

Apreciez că soluţia legală este cea potrivit căreia, în cazul infracţiunilor prevăzute de art.84 din Legea nr.59/1934, acţiunea civilă nu poate fi alăturată celei penale.

*

* *

Art.84 din Legea nr.59/1934 reglementează în art.1 pct. 1 – 4 infracţiunile privitoare la emiterea şi forma cecurilor.

În esenţă, acestea constau în : emiterea cecului fără să fi avut autorizarea trasului ; emiterea cecului fără a avea la tras disponibilul suficient ; emiterea cecului cu dată falsă; emiterea cecului căruia îi lipseşte un element esenţial sau care este emis chiar în favoarea trăgătorului.

Scopul acestor incriminări îl reprezintă, în principal, prevenirea emiterii cecurilor fără provizia necesară în contul bancar sau completate în modalităţi care ar prejudicia beneficiarul.

Infracţiunile reglementate în Legea nr.59/1934 sunt infracţiuni denumite în doctrină ca formale, fiind periculoase pentru circuitul civil lato sensu. Existenţa lor nu necesită producerea unor consecinţe patrimoniale, deoarece protejează numai relaţiile sociale referitoare la operaţiunile efectuate cu cecuri, în vederea asigurării credibilităţii acestor instrumente de plată, cu rol deosebit în relaţiile comerciale. Această opinie este justificată inclusiv de precizările din ultima parte a alin.2 al art.84, în care faptele de la pct.2 şi 3 sunt pedepsite cu jumătate din cuantumul pedepsei chiar dacă „emitentul procură trasului disponibilul necesar mai înainte de prezentarea cecului”. Prin urmare, în această alternativă, deşi beneficiarul nu suferă nicio pagubă, fapta este considerată totuşi infracţiune.

În varianta de la pct.2 accentul incriminator este pus explicit pe aspectele de fond – lipsa de disponibil a cecului complet din punct de vedere formal, iar în varianta imediat următoare accentul se deplasează pe aspecte de ordin formal – emiterea incompletă sau cu dată nereală a cecului.

Celelalte două variante de la pct.1 şi 4 constituie, de fapt, variante asimilate emiterii neregulate, sub aspectul formei, a cecurilor.

Obiectul juridic al acestor infracţiuni îl constituie deci relaţiile sociale referitoare la operaţiunile cu cecuri, a căror protecţie este necesară pentru asigurarea credibilităţii acestor instrumente de plată.

Totodată, în cazul săvârşirii unor astfel de fapte, subiectul pasiv este instituţia bancară a cărei credibilitate a fost periclitată prin acţiunea de emitere a cecului fără respectarea condiţiilor legale, iar nu beneficiarul cecului emis cu încălcarea dispoziţiilor legale.

Prin urmare, infracţiunile prevăzute în art.84 din Legea nr.59/1934 sunt infracţiuni de pericol, scopul acestei incriminări fiind acela de a determina emiterea corectă a cecurilor, iar nu acoperirea vreunei pagube materiale.

De altfel, chiar instanţa supremă, prin decizia de îndrumare nr.1/1968, a statuat că infracţiunile de pericol nu sunt cauzatoare de prejudicii prin ele însele şi, ca atare, în cazul acestui gen de infracţiuni instanţa învestită cu judecarea acţiunii penale nu este competentă să soluţioneze şi acţiunea civilă alăturată celei penale.

Pe de altă parte, rezolvarea problemei de drept ce constituie obiectul prezentului demers impune o serie de precizări cu privire la stabilirea încadrării juridice a infracţiunilor prevăzute de Legea nr.59/1934.

Astfel, Secţiile Unite, prin decizia nr.IX din 24 octombrie 2005, au stabilit că încadrarea juridică a unei fapte de emitere de cecuri fără respectarea condiţiilor avute în vedere de art.84, atunci când există şi elemente de inducere în eroare, va purta atât asupra acestei dispoziţii cât şi asupra celei prevăzute de art.215 alin.4 din Codul penal.

În această ipoteză, problema acţiunii civile nu comportă dificultăţi, urmând a fi alăturată acţiunii penale exercitate pentru înşelăciune şi întemeiată pe răspunderea delictuală. Aceasta, întrucât acţiunea materială calificată în dreptul penal ca înşelăciune va fi calificată în dreptul civil ca delict care fundamentează o răspundere civilă delictuală, cu atât mai mult cu cât, în cazul menţionat, aceeaşi acţiune materială prejudiciază atât valoarea socială ocrotită prin norma penală, cât şi valoarea socială protejată de dreptul civil lato sensu.

Totodată, prin aceeaşi decizie instanţa supremă a stabilit că, în ipoteza în care nu există inducere în eroare, încadrarea juridică se va face exclusiv potrivit dispoziţiilor art.84 din Legea nr.59/1934.

În această din urmă situaţie acţiunea civilă nu mai poate fi însă alăturată celei penale, întrucât actul de emitere a cecului fără respectarea condiţiilor legale nu poate fi considerat un delict civil care să justifice o acţiune civilă întemeiată pe răspundere delictuală, în condiţiile în care între părţi preexistă un contract (comercial) care deschide astfel calea unei acţiuni civile întemeiate pe răspunderea contractuală.

Este adevărat că instanţa supremă, prin decizia Secţiilor Unite nr.1/2004 şi prin deciziile de îndrumare nr.2/1970 şi nr.8/1973, a stabilit că, în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, instanţa învestită cu judecarea acţiunii penale este competentă să soluţioneze şi acţiunea civilă alăturată celei penale în condiţiile în care urmările păgubitoare sunt consecinţa aceleiaşi fapte penale, dar în astfel de situaţii între părţi nu preexista un contract, astfel încât persoana vătămată avea la dispoziţie pentru repararea prejudiciului exclusiv acţiunea civilă întemeiată pe răspunderea delictuală.

Or, chiar dacă acţiunea de a emite cecul în condiţiile art.84 din Legea nr.59/1934 poate fi calificată ca o condiţie a complexului cauzal care generează prejudiciul, existenţa contractului dintre părţi reprezintă o diferenţă fundamentală faţă de ipotezele avute în vedere de jurisprudenţa citată, care dă posibilitatea părţii să-şi întemeieze acţiunea civilă pe răspunderea contractuală (pentru neexecutarea contractului).

Prin urmare, în cazul infracţiunilor reglementate în art.84 din Legea nr.59/1934 trebuie avut în vedere că situaţia premisă este dată de existenţa unui raport juridic de natură contractuală în care cecul - ca instrument de plată, reprezintă o garanţie a îndeplinirii obligaţiei asumate de debitori prin contractele comerciale încheiate.

În situaţia săvârşirii unor astfel de fapte, prejudiciul înregistrat de creditorul parte – vătămată este deci urmarea neexecutării obligaţiei asumate de către debitorul – inculpat prin contractul comercial încheiat, iar nu a emiterii ulterioare a cecului cu încălcarea legii penale.

De aceea, pentru acoperirea prejudiciului suferit prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a contractului, creditorii au la dispoziţie numai acţiunea civilă separată, izvorâtă din contract, nu şi acţiunea civilă întemeiată pe răspunderea delictuală, care poate fi alăturată celei penale.

Mai mult, în astfel de situaţii partea nu mai are nevoie nici măcar de o hotărâre judecătorească întrucât cecul, emis chiar cu nerespectarea condiţiilor prevăzute de lege, constituie un titlu executor.

Astfel, potrivit art.3 alin.2 teza ultimă din Legea nr.59/1934 astfel cum a fost modificat prin art.3 pct.1 din Ordonanţa Guvernului nr.11/1993 titlul emis fără observarea condiţiei ca trăgătorul să aibă disponibil la tras valorează totuşi ca cec iar, conform art.53 alin.1 din aceeaşi lege, cecul are valoare de titlu executor.

Deci partea „beneficiară” a unui cec emis în lipsa disponibilului (infracţiune conform art. 84 pct. 2, de altfel aproape singura infracţiune dintre cele prevăzute de acest text identificabilă în practică) îşi poate recupera prejudiciul punând în executare silită acest cec după prealabila învestire cu formulă executorie.

În aceste condiţii, a alătura acţiunea civilă celei penale şi soluţionarea sa (în ipoteza admiterii) ar crea două titluri executorii (hotărârea penală care soluţionează acţiunea civilă şi cecul însuşi) ceea ce nu este admisibil având în vedere fie şi numai chestiunile legate de punerea lor în executare (care dintre cele două se va executa, există un criteriu de opţiune între cele două sau nu etc?).

„Redundanţa” unei astfel de situaţii este ilustrată şi din următoarea perspectivă: acţiunea civilă alăturată celei penale, pe lângă faptul că ar fi o acţiune în pretenţii izvorâtă din contract, urmăreşte obţinerea unei hotărâri definitive (ca titlu executor) care să constate că debitorul identificat în persoana inculpatului care a emis cecul fără disponibil (cea mai frecventă situaţie) datorează o anumită sumă, exigibilă la o anumită dată creditorului identificat în persoana părţii vătămate. Or, toată această desfăşurare litigioasă în cadrul procesului penal este lipsită de sens pentru că înscrisul denumit cec deja consemnează părţile (debitor-inculpat şi creditor-parte vătămată), suma datorată şi scadenţa ei, toate aceste trei elemente fiind, de altfel, însuşite de părţi. Prin urmare, a obţine un titlu executor pe calea acţiunii civile alăturate celei penale ar însemna obţinerea unei hotărâri care ar cuprinde, nici mai mult, nici mai puţin decât ceea ce este deja consemnat în cuprinsul cecului perfect valabil, aşa cum am arătat anterior.

Pentru aceste motive, a obţine un al doilea titlu executor pentru aceeaşi creanţă, cu acelaşi conţinut, este inutil şi inadmisibil atâta timp cât titlul executor nu a fost declarat nul.

*

* *

Având în vedere cele expuse, vă solicit să constataţi că această problemă de drept a primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti şi, printr-o decizie obligatorie, să stabiliţi modul unitar de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale.

Procuror general,

Laura Codruţa Kövesi