Nr. 3906/984/III-5/2008

C ă t r e

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În baza art.414² alin.2 din Codul de procedură penală şi art.25 lit.a din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, vă sesizez cu

RECURS ÎN INTERESUL LEGII

în vederea determinării modului de aplicare a pedepsei ce urmează a fi executată în ipoteza în care instanţa este învestită prin acelaşi act de sesizare cu judecarea a două infracţiuni intenţionate săvârşite de acelaşi inculpat, din care una anterior, iar cealaltă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Examenul jurisprudenţei actuale în materie penală evidenţiază trei orientări cu privire la acest aspect şi, prin urmare, caracterul neunitar al practicii judiciare, astfel :

1. Potrivit unei jurisprudenţe se apreciază că instanţa, atunci când sunt susceptibile de a fi îndeplinite simultan condiţiile revocării şi anulării suspendării condiţionate a executării pedepsei, va da eficienţă ambelor instituţii juridice (Anexele nr.1 – 5).

2. Cu privire la acelaşi aspect s-a apreciat că este incidentă numai instituţia revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei deoarece dispoziţiile acesteia sunt mai severe pentru inculpat, prin cumulul aritmetic al pedepselor (Anexa nr.6).

3. În sfârşit, în aceeaşi materie alte instanţe au adoptat soluţia aplicării exclusive a dispoziţiilor privind anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei (Anexele nr.7-16).

Apreciez că această ultimă soluţie jurisprudenţială este corectă.

Premisele legale ale practicii neunitare ce fac obiectul prezentului recurs în interesul legii sunt următoarele :

Potrivit art.83 alin.1 din Codul penal, dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârşit din nou o infracţiune, pentru care s-a pronunţat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă suspendarea condiţionată, dispunând executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopeşte cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune.

Art.85 alin.1 din acelaşi cod prevede că, dacă se descoperă că cel condamnat mai săvârşise o infracţiune înainte de pronunţarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea sau până la rămânerea definitivă a acesteia, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea termenului de încercare, suspendarea condiţionată a executării pedepsei se anulează, aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni sau recidivă.

Conform alin.1 ale art.83 şi art.85, revocarea sau anularea suspendării condiţionate nu are loc dacă infracţiunea săvârşită ulterior, respectiv infracţiunea care ar fi putut atrage anularea, a fost descoperită după expirarea termenului de încercare.

*

* *

Operaţiunea prin care pedeapsa este adaptată nevoilor de apărare socială, în raport de gravitatea abstractă sau concretă a infracţiunii cât şi de periculozitatea infractorului, pentru a asigura îndeplinirea funcţiilor şi scopurilor acesteia, poartă denumirea de individualizare a pedepsei[1].

Individualizarea pedepselor este reglementată în Capitolul V din Titlul III al Părţii generale a Codului penal (art.72 – 89) în care sunt cuprinse doar dispoziţiile generale care se referă nemijlocit la această operaţiune.

Instanţa de judecată este singura în măsură să înfăptuiască în mod nemijlocit activitatea de individualizare judiciară a pedepsei, ca expresie a justiţiei, prin adoptarea pedepsei prevăzute de lege la cazul individual, ţinând seama de complexul de cauze de agravare, de atenuare şi de persoana făptuitorului, aceasta constituind antecedent penal pentru condamnat.

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei, prevăzută de art.81 din Codul penal, este, ca natură juridică, un mijloc de individualizare a pedepsei principale stabilită anterior[2], ce constă în dispoziţia instanţei de judecată de a suspenda prin însăşi hotărârea de condamnare executarea pedepsei deja aplicată, în cazul în care sunt îndeplinite cerinţele legale, pe un termen de încercare în care condamnatul are obligaţia de a se abţine de la săvârşirea unei noi infracţiuni.

*

Instituţiile revocării şi anulării suspendării condiţionate au efecte juridice diferite asupra modului de stabilire şi aplicare a pedepsei finale.

Astfel, revocând suspendarea condiţionată instanţa de judecată va dispune, cu excepţia situaţiei reglementată în art.83 alin.3, ca persoana condamnată să execute atât pedeapsa ce fusese suspendată condiţionat cât şi pe cea pronunţată pentru noua infracţiune, iar pedepsele nu se vor contopi, ci vor fi cumulate aritmetic.

Anularea suspendării condiţionate va determina incidenţa, după caz, a dispoziţiilor privind sancţionarea concursului de infracţiuni sau a stării de recidivă, pedepsele fiind cumulate juridic.

După revocarea suspendării condiţionate instanţa este obligată să dispună, cu excepţia situaţiei prevăzută de art.83 alin.3, executarea numai prin privare de libertate, cel puţin a pedepsei pentru care acest regim de executare a fost stabilit prin hotărâre definitivă ce a intrat în puterea lucrului judecat şi pentru care s-a revocat suspendarea condiţionată[3].

Anularea suspendării condiţionate şi folosirea regulilor concursului de infracţiuni sau recidivei, ce au impus stabilirea unei pedepse rezultante în urma cumulului juridic – ce nu depăşeşte 2 ani închisoare, dă posibilitatea instanţei să aplice din nou şi pentru această pedeapsă dispoziţiile art.81 din Codul penal, iar termenul de încercare al suspendării condiţionate se va calcula de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat anterior suspendarea condiţionată a executării pedepsei (art.85 alin.3).

*

* *

Este de necontestat că cele două instituţii juridice (anularea şi revocarea) au caracter imperativ însă, având finalitate cu efecte diferite sub raportul stabilirii cuantumului pedepsei finale şi un fapt antecedent comun reprezentat de suspendarea condiţionată, în situaţia incidenţei lor concomitente instanţei de judecată nu-i este permis, în respectarea principiului legalităţii pedepsei, să aibă un drept de opţiune ori să facă aplicarea lor succesivă.

În această situaţie apreciez că instanţa este obligată să acorde exclusivitate anulării suspendării condiţionate, ignorând revocarea ca fiind rămasă fără obiect, aşa cum a reţinut şi instanţa supremă[4] (Anexa nr.17), ca aplicare a regulii cunoscute sub formularea „Electa una via non datur recursus ad alteram”.

Astfel, hotărârea judecătorească prin care se soluţionează conflictul de drept penal dedus judecăţii constituie actul jurisdicţional de realizare a scopului întregii activităţi procesuale şi de înfăptuire a justiţiei în acea cauză.

Organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal şi să asigure aflarea adevărului cu privire la toate faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului (art.3 şi art.4 din Codul de procedură penală).

Deoarece infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale, potrivit art.17 alin.2 din Codul penal, nu se poate admite ca celeritatea sau lipsa de operativitate a organelor judiciare să influenţeze cuantumul pedepsei ce urmează a fi executată.

Anularea intervine datorită unei cauze anterioare/ preexistente acordării suspendării condiţionate şi săvârşirii unei noi infracţiuni în termenul de încercare şi sancţionează tocmai neîndeplinirea condiţiilor în care aceasta putea fi dispusă.

Alegerea acestui mod de individualizare a executării pedepsei, cuprins în hotărârea prin care s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, poate fi sau nu imputabilă instanţei care a dispus-o însă, în nici o situaţie, nu-i este imputabilă inculpatului care nu este obligat să se autodenunţe şi are dreptul de a nu face nicio declaraţie (art.70 alin.2 din Codul de procedură penală).

Anularea suspendării constituie un remediu procesual al cărui scop este desfiinţarea dispoziţiei de suspendare atunci când aceasta este lovită, ab initio, de un viciu esenţial[5],conformarea hotărârii/soluţiei cu realitatea obiectivă şi înlăturarea unei stări de fapt contrare adevărului, care nu are sorginte în perseverenţa inculpatului de a săvârşi fapte penale ce ar fi impus revocarea suspendării condiţionate.

Măsura anulării „duce la înlăturarea suspendării executării pedepsei, ca şi cum această măsură nici nu ar fi fost pronunţată, efectul ex tunc determinând imposibilitatea revocării a ceea ce nu mai exista la data săvârşirii infracţiunii ulterioare[6]”, pedeapsa devenind executabilă.

Consecinţele mai severe pentru inculpat ale unei instituţii juridice în stabilirea pedepsei finale nu au constituit un criteriu pentru instanţa supremă atunci când a statuat că, în cazul săvârşirii de către condamnat a unei infracţiuni intenţionate înainte de împlinirea duratei pedepsei din a cărei executare a fost liberat condiţionat, cât şi a termenului - condiţie prevăzut în actul de graţiere (ce impunea cumulul aritmetic), el pierde beneficiul graţierii dar pedepsele nu se vor adiţiona, ci se aplică prevederile art.61 din Codul penal referitoare la cumulul juridic a pedepsei pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi restul ce a rămas de executat din pedeapsa anterioară[7].

Totodată, înlăturând prin anulare suspendarea condiţionată a executării pedepsei, recidiva postcondamnatorie în care a fost săvârşită infracţiunea intenţionată în termenul de încercare[8] îşi pierde regimul sancţionator special (cumul aritmetic) ce se întemeia pe dispoziţiile art.83 alin.1 teza finală din Codul penal.

Cuantumul pedepsei principale pentru fiecare infracţiune dedusă judecăţii va fi determinat de instanţă în cadrul criteriilor generale de individualizare prevăzute de art.72 din Codul penal, iar nu de limitele incidenţei ulterioare a mijloacelor de individualizare a acestei pedepse.

Ca atare, adoptarea celei de-a doua alternative, respectiv recunoaşterea primordialităţii instituţiei revocării suspendării condiţionate, implică riscul de a se ajunge la situaţia, de neacceptat, ca prin aplicarea unei pedepse mai mari pentru infracţiunea săvârşită în antecedenţă, care este concurentă şi va absorbi prin cumul juridic pedeapsa mai mică în legătură cu care se dispusese suspendarea condiţionată – la care să adauge eventual un spor, instanţa să revoce suspendarea condiţionată a acestei pedepse rezultante a cărei executare nu este în totalitate suspendată condiţionat.

În sfârşit, potrivit art.33 lit.a din Codul penal sfera concursului de infracţiuni,cu pluralitate infracţională, s-a închis prin rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru una din infracţiunile concurente şi, ca atare, tot ce precede alcătuieşte concursul, iar tot ce urmează constituie recidivă. Infracţiunile săvârşite în stare de recidivă nu pot fi considerate în concurs cu cele comise mai înainte ca hotărârea de condamnare anterioară să fi rămas definitivă[9].

În ipoteza pe care o examinăm ne aflăm în prezenţa ambelor pluralităţi de infracţiuni, concret individualizate, respectiv a recidivei postcondamnatorii (sau pluralităţii intermediare) al cărei prim termen constă într-un concurs de infracţiuni – alcătuit din pedeapsa aplicată pentru infracţiunea din antecedenţă şi cea pentru care s-a dispus anularea suspendării condiţionate (care devine în acest mod executabilă).

Pedeapsa pentru concursul de infracţiuni va fi stabilită, ca prim timp, potrivit dispoziţiilor art.34 din Codul penal şi nu poate fi decât unică (globală), făcându-se abstracţie de existenţa celeilalte pluralităţi.

La rândul său, pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită în termenul de încercare va fi raportată la această pedeapsă unică, în condiţiile art.39 alin.1 sau art.40 din Codul penal, această ultimă pedeapsă urmând a fi executată de către inculpat[10], ceea ce nu ar fi posibil în situaţia în care s-ar fi dat eficienţă instituţiei revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei.

În concluzie, instanţa care este învestită prin acelaşi act de sesizare cu judecarea a două infracţiuni intenţionate săvârşite de acelaşi inculpat, din care una anterior şi cealaltă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării va stabili pedeapsa finală ce trebuie executată prin parcurgerea următoarelor etape :

- aplică pedepse pentru fiecare din cele două infracţiuni deduse judecăţii;

- dispune anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei pronunţate anterior;

- contopeşte pedeapsa stabilită pentru infracţiunea ce a dus la condamnarea cu suspendarea condiţionată cu acea care a atras anularea acesteia potrivit regulilor privind concursul de infracţiuni, putând aplica şi un spor de pedeapsă;

- pedeapsa rezultantă, anterior menţionată, va fi contopită după regulile comune privitoare la recidiva postcondamnatorie sau pluralitatea intermediară, după caz, cu cea stabilită pentru fapta săvârşită în termenul de încercare, la care se poate adăuga un nou spor de pedeapsă.

Prin aplicarea acestor sporuri se poate stabili, practic, o pedeapsă finală egală cu cea la care s-ar fi ajuns prin cumulul aritmetic al pedepsei pentru care se dispusese suspendarea condiţionată şi cea aplicată pentru noua infracţiune comisă în termenul de încercare.

*

* *

Având în vedere cele expuse, vă solicit să constataţi că această problemă de drept a primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti şi, printr-o decizie obligatorie, să stabiliţi modul unitar de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale.

PROCUROR GENERAL,

Laura Codruţa Kövesi

---

[1] V.Dongoroz ş.a, Explicaţii teoretice ale Codului penal roman, Partea generală, vol.II, Editura Academiei, Bucureşti, 1970, fila 119

[2] M.Basarab, Drept penal, partea generală, vol.II, Editura Chemarea, Iaşi, 1995, fila 441;

[3] R3; filele 262 şi 263.

Dr.George Antoniu şi dr.Constantin Bulai, Practica judiciară penală, vol.II, fila 79.

C.S.J. –decizia penală nr.534 din 4 martie 1997; Setul 2/1998; fila 7 şi Pro-Lege nr.2/1998; fila 162.

[4] CSJ-Secţia penală; decizia nr.73 din 13 ianuarie 2000.

[5] Şt.Daneş şi V.Papadopol, Individualizarea judiciară a pedepselor, Bucureşti, 1985, fila 267.

[6] Ibidem, fila 268.

[7] Decizia de îndrumare nr.2 din 20 iunie 1987; R.R.D. nr.8/1987; filele 48-51.

[8] V.Rămureanu ş.a., Codul penal comentat şi adnotat. Partea generală, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, pp.269-270.

[9] V.Papadopol şi M.Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980 (R.2), fila 86, speţa 5;

Dr.George Antoniu şi dr.Constantin Bulai, Practică judiciară penală, vol.I, Institutul de cercetări judiciare, Bucureşti, 1988, filele 166 şi 167;

CSJ – s.p.; decizia nr.4190 din 27 octombrie 2000 pronunţată în dosarul nr.4426/1999 (nepublicată).

[10] A se vedea şi decizia de îndrumare nr.18 din 5 noiembrie 1964 a instanţei supreme; Justiţia Nouă nr.11/1964; fila 125;

Şt.Daneş şi V.Papadopol, op.cit, filele 351 – 353; 356 şi 357.