Nr.10704/586/2007

C ă t r e

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În temeiul art.414² alin.1 din Codul de procedură penală şi art.25 lit.a din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, vă sesizez cu

RECURS ÎN INTERESUL LEGII

în vederea stabilirii pedepsei ce se execută în cazul infracţiunii de evadare conform art. 269 alin. 3 din Codul penal.

Examenul jurisprudenţei actuale în materie penală evidenţiază două orientări cu privire la acest aspect şi, prin urmare, caracterul neunitar al practicii judiciare, astfel :

I. Potrivit unei orientări jurisprudenţiale, pedeapsa ce se execută a fost stabilită prin adăugarea pedepsei aplicate pentru infracţiunea de evadare la restul rămas neexecutat din pedeapsa în curs de executare în momentul evadării.

II. Într-o altă orientare, pedeapsa ce se execută a fost determinată cumulând aritmetic pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare şi întreaga pedeapsă în a cărei executare se află inculpatul ( Anexele 6 – 16 ).

Instanţa supremă, Completul de 9 judecători a adoptat prima soluţie jurisprudenţială ( Anexa 17 ).

Consider că prima soluţie este cea legală.

*

* *

Săvârşirea unei infracţiuni de evadare din stare legală de deţinere dă naştere unei recidive postcondamnatorii. Această concluzie, deşi iniţial controversată, a fost în cele din urmă împărtăşită unanim[1].

Ca regulă o astfel de recidivă se sancţionează contopind pedeapsa aplicată pentru infracţiunea anterioară ( art. 39 alin. 1 din Codul penal) sau restul rămas neexecutat din această pedeapsă ( art. 39 alin. 2 din Codul penal) cu pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior.

Prin urmare, regimul sancţionator tipic al recidivei postcondamnatorii se bazează pe regula cumulului juridic.

În ceea ce priveşte însă situaţia particulară a unei recidive postcondamnatorii generate de săvârşirea unei infracţiuni de evadare din starea legală de deţinere, legiuitorul, în considerarea gradului de pericol social ridicat al unui asemenea comportament agresiv şi de mare risc, a instituit un regim sancţionator mai sever, derogator care constă în cumularea pedepselor şi nu în contopirea lor.

Astfel, conform art. 269 alin. 3 din Codul penal, cumulul aritmetic are loc între pedeapsa ce se execută şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare.

Dacă noţiunea de pedeapsă aplicată pentru infracţiunea de evadare nu generează nici un dubiu în ceea ce priveşte determinarea conţinutului său, reprezentând pur şi simplu pedeapsa pe care instanţa, în urma procesului de individualizare întemeiat pe art. 72 din Codul penal, o aplică pentru infracţiunea de evadare, noţiunea de pedeapsă ce se execută comportă o anumită analiză fundamentată, în principal, pe condiţiile particulare de existenţă ale infracţiunii de evadare din starea legală de deţinere ( art. 269 alin. 1 teza a II-a din Codul penal).

Din această perspectivă, este evident că o astfel de infracţiune de evadare nu poate exista obiectiv decât dacă există şi o pedeapsă anterioară pusă în executare, respectiv din care s-a executat un minim necesar care concretizează această executare.

În concluzie, pedeapsa aflată în curs de executare şi din care s-a evadat, ca pedeapsă ce se execută nu mai poate reprezenta decât un rest neexecutat, nu însăşi pedeapsa în integralitatea sa. Aceasta deoarece este evident că o pedeapsă integrală înseamnă o pedeapsă care nu a fost pusă în executare, or este de esenţa infracţiunii de evadare prevăzută de art. 269 alin. 1 teza a II-a din Codul penal ca această executare să existe.

Prin urmare, pedeapsa ce se execută este identică cu restul rămas neexecutat al pedepsei din a cărei executare s-a evadat, ţinând seama de specificul acestei infracţiuni de evadare care exclude în mod obiectiv posibilitatea ca pedeapsa anterioară să fie integrală, aşa cum a fost stabilită prin hotărâre definitivă de condamnare.

S-ar putea susţine[2] că alegerea uneia sau alteia dintre cele două modalităţi ( pedeapsa ce se execută ca pedeapsă anterioară în integralitate sau pedeapsa ce se execută ca rest neexecutat al pedepsei din a cărei executare s-a evadat) este lipsită de interes, soluţiile fiind echivalente.

Practic însă, rezultatul adiţionării celor două componente nu este niciodată acelaşi: un cuantum va rezulta atunci când se cumulează pedeapsa integrală anterioară cu pedeapsa pentru evadare şi un altul atunci când cumulul are loc între restul neexecutat din pedeapsa anterioară şi pedeapsa pentru evadare. De asemenea, este posibil ca maximul general al pedepsei să fie depăşit atunci când pedeapsa pentru evadare s-ar adăuga la pedeapsa din a cărei executare s-a evadat, în întregime, dar acest maxim să nu fie depăşit atunci când se însumează numai restul neexecutat din pedeapsa aflată în curs de executare în momentul evadării cu pedeapsa aplicată pentru evadare.

În primă ipoteză ar fi incidentă automat interdicţia instituită în art. 269 alin. 3 teza ultimă din Codul penal, astfel încât pedeapsa ce s-ar putea aplica pentru infracţiunea de evadare ar fi întotdeauna calculată, în ceea ce priveşte maximul la care s-ar putea situa, prin diferenţa dintre maximul general al pedepsei şi pedeapsa anterioară integrală.

O astfel de ipoteză ar restrânge serios posibilităţile de individualizare judiciară a pedepsei pentru evadare, posibilităţi care rămân mai largi în cealaltă variantă, a cumulării cu restul neexecutat.

Este greu de acceptat că legiuitorul a dorit să restrângă atât de mult principiul individualizării pedepselor, fiind preferabilă varianta mai permisivă care este mult mai aptă să ducă la realizarea scopului şi funcţiilor pedepsei, conform art. 52 din Codul penal.

Faptul că legiuitorul a folosit sintagma pedeapsă ce se execută, fără a aduce precizările pe care le-a făcut în art. 39 alin. 2 din Codul penal referitoare la pedeapsa ce a mai rămas de executat ( rest) nu trebuie să genereze un reflex de interpretare în sensul echivalării acestei noţiuni cu pedeapsa anterioară, considerată integral. Interpretarea trebuie să aibă în vedere, aşa cum s-a arătat, condiţiile particulare de existenţă ale unei asemenea infracţiuni de evadare, precum şi faptul că ea generează o recidivă postcondamnatorie al cărei regim sancţionator, acolo unde nu există reguli derogatorii, urmează regimul comun. Cum acest regim comun ( principiul cumulului juridic) este exclus numai de cel al cumulului aritmetic, celelalte aspecte, printre care şi noţiunea de pedeapsă ce se execută trebuie interpretate conform acestuia, respectiv prin raportare la art. 39 alin. 2 din Codul penal.

Este de presupus faptul că legiuitorul a preferat sintagma pedeapsă ce se execută pentru a acoperi şi situaţia particulară şi destul de rară în practică când evadarea are loc chiar în ziua/momentul încarcerării în vederea executării, ipoteză în care deşi teoretic executarea a fost începută, practic ea lipseşte.

În consecinţă, la determinarea concretă a pedepsei ce se execută trebuie să fie avută în vedere sancţiunea totală aplicată definitiv pentru infracţiunea în a cărei executare se află când evadarea a survenit chiar în ziua încarcerării sau restul rămas de executat din acea pedeapsă, în momentul evadării, atunci când infracţiunea care împiedică înfăptuirea justiţiei a avut loc în cursul executării primei pedepse.

Acest punct de vedere este împărtăşit şi de literatura de specialitate [3] .

*

* *

Având în vedere cele expuse vă solicit să constataţi că această problemă de drept a primit o soluţionarea diferită din partea instanţelor judecătoreşti şi, printr-o decizie obligatorie, să stabiliţi modul unitar de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale.

PROCUROR GENERAL,

Laura Codruţa Kövesi

---

[1] Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 262/1997 în RRD 8/1997, pag.67

[2] G.Antoniu ş.a, Practica judiciară penală, vol.I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1988, pag.186

[3] Vintilă Dongoroz, Drept penal. Reeditarea ediţiei din 1939, fila 285

„Individualizarea juridică a pedepselor” de Ştefan Daneş şi Vasile Papadopol, Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, filele 145 - 151