Nr. 18604/1869/2005

 

 

 

        C ă t r e

 

 

                PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

 

 

                        În temeiul art. 4142 alin. 1 din Codul de procedură penală şi art. 25 lit. a din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, vă sesizez cu

 

RECURS ÎN INTERESUL LEGII

 

I. privind extinderea dispoziţiilor art. 61 alin. 2 şi 4 din Legea nr. 78/2000 şi asupra infracţiunilor prevăzute de art. 256 şi art. 257 din Codul penal, cu privire la restituirea bunurilor ce au făcut obiectul infracţiunii, persoanelor care, dând aceste bunuri, se denunţă anterior sesizării organului de urmărire penală, precum şi

II. extinderea dispoziţiilor art.255 alin. 3 şi 5 din Codul penal privind restituirea bunurilor mituitorilor care se denunţă şi mituitorilor a căror faptă este încadrată conform Legii nr. 78/2000.

 

                         I.a  Într-o orientare a practicii s-a apreciat că dispoziţiile art. 61 alin. 2 şi 4 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, privind nepedepsirea făptuitorului şi restituirea banilor, valorilor sau oricăror altor bunuri, care au făcut obiectul infracţiunii sunt aplicabile numai infracţiunii sus-menţionate (art.61 din Legea nr.78/2000), rămânând ca pentru celelalte infracţiuni prevăzute de art. 256 şi art. 257 din Codul penal,  precum şi celorlalte cuprinse în Legea nr. 78/2000, să li se aplice doar dispoziţiile exprese existente în conţinutul acestor texte de lege (Anexele 1 - 16).

                        I.b Au existat şi soluţii jurisprudenţiale potrivit cărora dispoziţiile art.61 alin.2 şi 4 din Legea nr.78/2000 sunt incidente şi în cazul infracţiunilor prevăzute de art.256 şi 257 din Codul penal (Anexele 17 - 36).

 

                        II.a Cu privire la a doua chestiune, unele instanţe au pronunţat soluţii potrivit cărora dispoziţiile art.255 alin.3 şi 5 din Codul penal sunt aplicabile numai infracţiunilor încadrate juridic exclusiv conform art.255 din Codul penal (Anexele 37 - 44).

                        II.b Alte instanţe au apreciat că dispoziţiile art.255 alin.3 şi 5 din Codul penal trebuie aplicate şi în cazul infracţiunilor de dare de mită sancţionate de Legea nr.78/2000 (Anexele 45 – 49). 

                                                                

*

*             *

 

                         Practica instanţei supreme este neunitară (Anexele 50 – 54).

 

*

*             *

 

 

                         Apreciez că soluţiile jurisprudenţiale corecte sunt primele menţionate, respectiv cele invocate la punctele I.a şi II.a .

 

*

*             *

 

                        I. Referitor la problema extinderii dispoziţiilor art.61 alin.2 şi 4 din Legea nr.78/2000 şi asupra infracţiunilor prevăzute de art.256 şi art.257 din Codul penal (restituirea bunurilor ce au făcut obiectul infracţiunilor şi persoanelor care, dând aceste bunuri, se denunţă anterior sesizării organului de urmărire penală şi care, potrivit incriminării din Codul penal, nu au calitatea de subiecţi activi ai infracţiunilor de primire de foloase necuvenite ori trafic de influenţă) se impun următoarele precizări deduse din compararea dispoziţiilor legale menţionate.

                         Articolul 61 din Legea nr. 78 din 8 mai 2000, introdus prin Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003, prevede în alineatul 1: „Promisiunea, oferirea sau darea de bani, de daruri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani.” De asemenea, în alineatul 2 se precizează: „Făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă.” În fine, în alineatul 4 se arată: „Banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat în cazul prevăzut la alineatul 2.” 

                        Totodată, în art. 19 se prevede că în cazul săvârşirii infracţiunilor prevăzute în Capitolul 3 al actului normativ sus-menţionat, banii, valorile sau orice alte bunuri care au fost date pentru a determina săvârşirea infracţiunii sau pentru a răsplăti pe infractor ori cele dobândite prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, se confiscă, iar dacă bunurile nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

                         Tocmai aceste din urmă prevederi au generat aplicări contradictorii punându-se problema dacă dispoziţiile din art. 256 alin. 2 şi 257 alin. 2 din Codul penal mai sunt aplicabile sau au fost înlocuite de cele din legea specială.

                        Prin urmare, este de observat că prin art.61 din Legea nr.78/2000 este incriminată activitatea de „cumpărare” a traficului de influenţă, spre deosebire de Codul penal care lasă în afara represiunii penale o astfel de faptă, sancţionând exclusiv traficantul de influenţă.

                        Continuând comparaţia la nivelul  măsurilor de siguranţă, al cauzelor de  nepedepsire, în materia infracţiunilor prevăzute de art.61 alin. 1 din Legea nr.78/2000 şi de art.256 şi 257 din Codul penal, rezultă că legea specială cuprinde o cauză de nepedepsire (denunţarea – art.61 alin. 2) care, firesc, înlătură incidenţa măsurii de siguranţă a confiscării prevăzută de art.19 din aceeaşi lege. Prin urmare, art.61 alin.4 din Legea nr.78/2000 este o excepţie de la regula generală înscrisă în art.19 din legea menţionată.

                        Codul penal, însă, referitor la infracţiunile prevăzute de art. 256 şi art. 257 instituie regula confiscării (art. 256 alin.2, respectiv art. 257 alin.2), neexistând o cauză de nepedepsire.

                        Analiza comparativă anterioară permite concluzia că dispoziţiile  art. 61 alin. 4 din Legea nr.78/2000 nu pot fi extinse şi asupra infracţiunilor calificate exclusiv în temeiul art. 256 şi art. 257 din Codul penal, respectiv asupra persoanelor care au dat bunurile ce au făcut obiectul infracţiunii şi s-au denunţat anterior sesizării organului de urmărire penală.

                        Motivul implicit sau expres formulat atât jurisprudenţial, cât şi doctrinar care caută să justifice această extindere, respectiv faptul că ar fi inechitabil ca unui cumpărător de trafic conform art. 61 din Legea nr.78/2000 care se denunţă să îi fie restituite bunurile, iar celui care săvârşeşte din punct de vedere obiectiv şi subiectiv aceeaşi acţiune, dar care, conform Codului penal, nu este incriminată, şi care se denunţă să nu îi profite aceeaşi măsură, nu rezistă următoarelor argumente :

                        Art. 61 alin. 2 din Legea nr. 78/2000 instituie o cauză de nepedepsire care înlătură incidenţa confiscării. Or, cauzele de nepedepsire nu pot profita decât acelora care sunt susceptibili de a fi pedepsiţi ca subiecţi activi ai unei infracţiuni. Cum în sistemul Legii nr. 78/2000 cumpărătorul de trafic este sancţionat penal este logică instituirea şi eficienţa cauzei de nepedepsire cu toate consecinţele sale. Potrivit Codului penal însă, cumpărătorul de trafic nu este considerat a fi săvârşit o faptă penală, nefiind susceptibil de a fi considerat făptuitor din punct de vedere penal. În asemenea condiţii, incidenţa unei cauze de pedepsire asupra unei asemenea persoane, mai exact a inoperabilităţii confiscării ar nega însăşi natura acestuia.

                        Altfel spus, deşi extrapenal denunţarea făcută de un cumpărător de trafic conform art. 257 din Codul penal este, din punct de vedere obiectiv şi subiectiv, identică cu denunţarea realizată de un cumpărător de trafic conform art. 61 din Legea nr.78/2000, din punct de vedere juridic, al dreptului penal, între cele două situaţii nu există identitate.

                        Nu există aşadar, o situaţie juridică identică între cel ce cumpără influenţă conform  Codului penal şi cel ce săvârşeşte aceeaşi acţiune calificată conform Legii nr. 78/2000, diferenţa esenţială constând în absenţa calităţii de subiect activ al infracţiunii a persoanelor din prima categorie.

                        Neexistând identitate de situaţie juridică nu se poate susţine întemeiat o identitate de tratament juridic.

 

 

*

*             *

                        II. Referitor la extinderea dispoziţiilor privind restituirea bunurilor mituitorilor care se denunţă (potrivit art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal) şi mituitorilor a căror faptă este încadrată conform Legii nr. 78/2000 argumentele sunt, în esenţă, identice cu cele prezentate la pct. I, cu următoarele particularităţi:

                        Astfel, Legea nr. 78/2000, în art. 1, dar şi în alte dispoziţii (art. 81, art. 82, art. 13, art. 185) stabileşte subiecţi calificaţi în raport de reglementarea infracţiunii de dare de mită din Codul penal.

                        Mai mult, aceşti subiecţi sau numai unii dintre ei atrag sancţiuni (pedepse) diferite, cum este cazul infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 7 alin. 2 din actul normativ sus-menţionat, care fiind săvârşită de anumite persoane (cele cu atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor) se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 255 din Codul penal, al cărei maxim se majorează însă cu 2 ani.

                         În considerarea acestor aspecte particulare, care relevă un pericol social mai mare, legiuitorul a instituit măsuri de politică penală speciale, aşa cum este şi inexistenţa cauzei de nepedepsire prevăzută de art. 255 alin. 3 din Codul penal, care nu a fost preluată.

                        În consecinţă, neexistând o situaţie juridică identică, nu se poate susţine fundamentat nici identitatea tratamentului juridic.

                        Mai mult, comparând dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 78/2000 care ar fi înlăturate de la aplicare de art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal, cu dispoziţia acestui din urmă articol şi cu cele ale art. 118 din Codul penal, rezultă următoarele:

                        - art. 118 din Codul penal şi art. 19 din Legea nr. 78/2000 reprezintă regula în materia confiscării;

                        - art. 19 din Legea nr. 78/2000 reia dispoziţiile art. 118 lit. d şi e din Codul penal;

                        - art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal reprezintă excepţia.

                        Excepţia fiind de strictă interpretare nu poate opera decât în materia în care a fost edictată, respectiv a infracţiunilor de corupţie, încadrate astfel exclusiv în prevederile Codului penal, iar nu şi celor prevăzute de Legea nr. 78/2000.

                        S-ar putea admite incidenţa excepţiei numai în măsura în care s-ar considera că infracţiunile de corupţie, indiferent de sediul reglementării, constituie aceeaşi materie.

                        Or, aşa cum arătam anterior există numai elemente de comunitate între infracţiunile de corupţie din Codul penal şi cele din Legea nr. 78/2000, iar nu de identitate.

             

*

*             *

 

                        Având în vedere cele expuse, vă solicit să constataţi că aceste probleme de drept au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti şi, printr-o decizie obligatorie, să stabiliţi modul unitar de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale.

 

P R O C U R O R  G E N E R A L,

Laura Codruţa Kövesi