Nr.11508/491/2006

C ă t r e

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În temeiul art.414² alin.1 din Codul de procedură penală şi art.25 lit.a din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, vă sesizez cu

RECURS ÎN INTERESUL LEGII

în vederea stabilirii admisibilităţii plângerii în faţa instanţei de judecată împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta, altele decât rezoluţiile sau ordonanţele procurorului de netrimitere în judecată reglementate de art.278¹ alin.1 din acelaşi cod.

Examenul jurisprudenţei actuale evidenţiază două orientări cu privire la acest aspect şi, prin urmare, caracterul neunitar al acesteia :

1. Într-o primă orientare instanţele au apreciat ca inadmisibilă atacarea cu plângere, conform art.278¹ din Codul de procedură penală, a măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror, ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta, altele decât rezoluţiile sau ordonanţele de netrimitere în judecată.

În această abordare, instanţele au considerat că legiuitorul a stabilit expres şi limitativ actele procurorului care pot fi contestate pe baza procedurii prevăzute de art.278¹ din Codul de procedură penală.

În astfel de situaţii s-a stabilit că obiectul plângerii îl constituie numai rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, ordonanţa, ori, după caz, rezoluţia de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale (Anexele nr.1 – 16).

2. Cu privire la acelaşi aspect, alte instanţe au considerat că plângerea împotriva altor măsuri şi acte ale procurorului, decât cele de netrimitere în judecată este admisibilă având în vedere, pe de o parte, dispoziţiile art.275 – 278 din Codul de procedură penală, iar, pe de altă parte, art.21 din Constituţia României privind accesul liber la justiţie şi art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul persoanei la un proces echitabil (Anexele nr.17 – 22).

Apreciez că soluţia legală este cea de respingere a plângerii ca inadmisibilă.

Potrivit art.278 din Codul de procedură penală (în redactarea stabilită prin Legea nr.45/1993): „Plângerea împotriva măsurilor luate sau actelor efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvă de prim-procurorul parchetului. În cazul când măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului ori luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de către acesta, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior.

Dispoziţiile art.275 – 277 se aplică în mod corespunzător”.

Prin decizia nr.486/1997, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că articolul 278 din Codul de procedură penală este constituţional numai în măsura în care nu opreşte partea nemulţumită de soluţionarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta şi care nu ajung în faţa instanţelor judecătoreşti să se adreseze justiţiei în temeiul art.21 din Constituţie.

Ulterior pronunţării acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art.278 din Codul de procedură penală au fost modificate prin Legea nr.281/2003 şi Legea nr.480/2004, în prezent având următorul conţinut :

„(1) Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvă de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al pachetului de pe lângă curtea de apel ori de procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

(2) În cazul când măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului ori ale procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau ale procurorului şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori au fost luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de către aceştia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior.

(3) În cazul rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau al ordonanţei ori, după caz, al rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei de pe ordonanţă sau rezoluţie, persoanelor interesate, potrivit art.288 alin.(6), art.246 alin(1) şi art.249 alin.(2).

(3¹) Rezoluţiile sau ordonanţele prin care se soluţionează plângerile împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor de neîncepere a urmăririi penale, de clasare, de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a urmăririi penale, se comunică persoanei care a făcut plângerea şi celorlalte persoane interesate.

(4) Dispoziţiile art.275 – 277 se aplică în mod corespunzător.

Totodată, prin Legea nr.281/2003 a fost introdus în Codul de procedură penală articolul 278¹, cu denumirea marginală: „Plângerea în faţa judecătorului împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor procurorului, de netrimitere în judecată”, dispoziţie modificată prin art. I pct. 139 din Legea nr. 356/2006.

Din economia dispoziţiilor art.278¹ din Codul de procedură penală rezultă că sunt supuse controlului judecătoresc, în condiţiile acestui text, exclusiv soluţiile de netrimitere în judecată dispuse de procuror, confirmate ca urmare a respingerii plângerii formulate în temeiul art.275-278 din acelaşi cod.

Din analiza acestor dispoziţii legale rezultă că modificarea articolului 278 şi introducerea articolului 278¹ din Codul de procedură penală reprezintă o conformare la dispoziţiile deciziei nr.486/1997 a Curţii Constituţionale întrucât s-a deschis calea procedurală a acţiunii în justiţie doar împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată, şi nu împotriva tuturor „măsurilor luate sau actelor efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta”.

Această concluzie este evidentă atât din analiza motivării, cât şi a dispozitivului deciziei Curţii Constituţionale nr. 486/1997.

Astfel, dispozitivul deciziei menţionate, indicând măsurile sau actele efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta cu privire la care există dreptul acţiunii în justiţie, le limitează, circumscriindu-le acelora care „ nu ajung în faţa instanţelor judecătoreşti”.

Această sintagmă utilizată de judecătorul constituţional îşi relevă semnificaţia prin raportare la motivarea care susţine decizia invocată şi care se referă la „actele prin care procurorul pune capăt conflictului de drept penal, real sau aparent, cum sunt rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale (…), scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale ( …)”.

Explicaţia limitării dreptului la acţiune pe calea procedurii prevăzute de art. 278¹ din Codul de procedură penală doar la aceste acte este dată tot de instanţa de contencios constituţional. Astfel, se impune un acces la justiţie, în sensul art. 21 din Constituţie, cu privire la aceste acte pentru că prin ele „ se înfăptuieşte justiţia” motiv pentru care „ este firesc ca acestea să fie verificate şi confirmate ori infirmate de instanţele judecătoreşti, singurele autorităţi prin a căror activitate se realizează justiţia”.

Prin urmare, oricare alte acte sau măsuri ale procurorului ori efectuate pe baza dispoziţiei acestuia şi prin care nu se înfăptuieşte justiţia în sensul de a pune capăt conflictului de drept penal nu sunt vizate de dispoziţiile art. 278¹ din Codul de procedură penală.

Jurisprudenţa ulterioară a Curţii Constituţionale confirmă această concluzie. Astfel, printr-o serie de decizii ( decizia nr. 452/2004 - publicată în Monitorul Oficial nr. 1043/2004 ; decizia nr. 27/2005 publicată în Monitorul Oficial nr. 154/2005 ; decizia nr. 293/2005 publicată în Monitorul Oficial nr. 636/2005 ; decizia nr. 19/2006 publicată în Monitorul Oficial nr. 126/2006 ; decizia nr. 413/2006 publicată în Monitorul Oficial nr. 516/2006 etc. ) s-a precizat că dispoziţiile alineatului 1 al art. 278¹ din Codul de procedură penală care reglementează tocmai posibilitatea formulării plângerii la instanţa de judecată împotriva actelor prin care procurorul soluţionează cauza penală fără ca aceasta să mai ajungă în faţa instanţei (…) asigură exercitarea efectivă a dreptului de acces la justiţie, în conformitate cu prevederile art. 8 din „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”.

Art. 21 din Constituţie privind liberul acces la justiţie invocat de instanţe pentru a justifica extinderea dispoziţiilor art. 278¹ alin. 1 din Codul de procedură penală şi cu privire la alte acte decât cele expres enumerate nu poate, în realitate, susţine o asemenea concluzie. Acest drept al accesului la justiţie a fost definit de Curtea Constituţională prin decizia Plenului nr. 1/1994 ca fiind posibilitatea de a avea acces la structurile judecătoreşti şi mijloacele prin care justiţia se înfăptuieşte, potrivit legii. Aşadar, accesul la justiţie se realizează în condiţiile pe care legea ( în cazul de faţă, Codul de procedură penală prin art. 278¹ alin. 1) le prescrie şi nu în afara lor.

Totodată, nici art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu poate constitui un argument pentru extinderea sferei actelor ce pot fi atacate la instanţă conform art. 278¹ din Codul de procedură penală.

Aceasta deoarece dreptul la un proces echitabil, respectiv accesul la „ o instanţă independentă şi imparţială” este recunoscut numai în ceea ce priveşte „ temeinicia oricărei acuzaţii în materie penală” îndreptate împotriva unei persoane.

Or, acte, măsuri prin care procurorul statuează asupra unei acuzaţii penale sau, aşa cum a afirmat Curtea Constituţională, pune capăt conflictului de drept penal sunt doar cele prevăzute de art. 278¹ alin. 1 din Codul de procedură penală.

Din această analiză rezultă că dispoziţiile art. 278¹ din Codul de procedură penală sunt în acord atât cu litera , cât şi cu spiritul reglementărilor constituţionale ori internaţionale care garantează accesul la justiţie, astfel încât orice extindere a lor prin analogie este nejustificată.

Cât priveşte toate celelalte acte ale procurorului ori efectuate din dispoziţia acestuia, altele decât cele expres prevăzute în art. 278¹ alin. 1 din Codul de procedură penală, nu se poate susţine că rămân în afara controlului judecătoresc.

Unele dintre acestea, cum sunt cele privind măsurile preventive dispuse de procuror ori măsurile asiguratorii cunosc proceduri specifice prin care ajung să fie verificate de instanţă ( art. 140², art. 168 din Codul de procedură penală) în vreme ce altele, cum ar fi, de pildă, actul prin care procurorul, în cursul urmăririi penale, respinge motivat administrarea unei probe, sunt cenzurate de către instanţă în mod indirect, pe parcursul cercetării judecătoreşti sau, dacă este vorba de rechizitoriu, prin procedura prevăzută de art. 300 din Codul de procedură penală.

Ca atare, în condiţiile în care controlul judiciar în temeiul textului articolului 278¹ din Codul de procedură penală priveşte exclusiv temeinicia soluţiilor de netrimitere în judecată, în raport cu cercetările efectuate, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, în condiţiile determinate de legea procesual penală, confirmate în condiţiile art.278 din Codul de procedură penală, iar instanţa de judecată a fost sesizată cu o plângere privind alte acte sau măsuri efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de procuror, prin hotărâre judecătorească această plângere se impune a fi respinsă ca inadmisibilă.

*

* *

Având în vedere cele expuse, vă solicit să constataţi că această problemă de drept a primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti şi, printr-o decizie obligatorie, să stabiliţi modul unitar de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale.

PROCUROR GENERAL,

Laura Codruţa Kövesi