Nr.21696/2012/2005

C ă t r e

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În temeiul art.414² alin.1 din Codul de procedură penală şi art.25 lit.a din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, declar

RECURS ÎN INTERESUL LEGII

în vederea interpretării şi aplicării unitare a noţiunii de pedeapsă prevăzută de lege în cazul arestării preventive a minorului între 14 şi 16 ani, conform art.160^h alin.1 din Codul de procedură penală.

Examenul jurisprudenţei actuale evidenţiază mai multe orientări cu privire la acest aspect, ceea ce denotă un caracter neunitar, astfel :

1. Într-o opinie, se consideră că în cazul inculpaţilor minori, prin pedeapsa prevăzută de lege se înţelege cea rezultată din aplicarea dispoziţiilor de reducere la jumătate a limitelor prevăzute pentru infracţiunea săvârşită ,conform art.109 alin.1 din Codul penal ( anexele 1– 9).

2. În opinia contrară se apreciază că prin „pedeapsa prevăzută de lege” se înţelege pedeapsa prevăzută în textul care incriminează fapta de care este învinuit, iar nu cea aplicabilă minorului potrivit art.109 din Codul penal, prin reducerea la jumătate a limitelor prevăzute de textul sancţionator ( anexele 10 - 69)

În acest ultim sens s-a pronunţat şi instanţa supremă (anexa nr.70).

*

Apreciez că această ultimă soluţie este cea legală.

*

* *

Conform art.160^h alin.1 din Codul de procedură penală, minorul între 14 şi 16 ani nu poate fi arestat preventiv decât dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare şi o altă măsură preventivă nu este suficientă.

Totodată, art.109 din Codul penal prevede că pedepsele ce se pot aplica minorului sunt închisoarea sau amenda prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită. Limitele pedepselor se reduc la jumătate. În urma reducerii, în nici un caz minimul pedepsei nu va depăşi 5 ani.

Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă, se aplică minorului închisoarea de la 5 la 20 ani.

Între cele două instituţii, care au în cuprinsul reglementării lor sintagma „pedeapsa prevăzută de lege”, sunt diferenţe semnificative cu privire la scop şi finalitate.

Astfel, măsura arestării preventive este o măsură procesuală ce poate fi luată de instanţa de judecată în cursul desfăşurării procesului penal pentru asigurarea înfăptuirii scopului acestuia. Este o măsură preventivă, deoarece are ca scop înlăturarea sau prevenirea unor pericole la care procesul penal ar putea fi expus.

Pentru luarea acestei măsuri preventive este suficient ca organul judiciar să constate, pe bază de indicii serioase, posibilitatea ivirii oricăruia dintre pericolele sau producerea situaţiilor prevăzute de art.148 din Codul de procedură penală.

Criteriile care trebuie avute în vedere la alegerea şi luarea măsurii arestării preventive sunt enumerate în alineatul final al articolului 136 din Codul de procedură penală: scopul ce se urmăreşte; gradul de pericol social al infracţiunii, respectiv gravitatea faptei imputate în raport cu încadrarea legală şi cu împrejurările concrete în care a fost comisă; sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.

Evident, condiţia personală a învinuitului sau inculpatului (vârstă, stare de sănătate, antecedente sau alte situaţii ca cea privitoare la încadrarea sa în muncă, numărul de copii şi respectarea îndatoririlor în familie) constituie un criteriu complimentar faţă de primele criterii, în special de cel privind limitele de pedeapsă stabilite de legiuitor pentru infracţiunea imputată.

În schimb, dispoziţiile articolului 109 din Codul penal se referă la o altă etapă procesuală, cu finalitate diferită, respectiv la individualizarea pedepsei ce se aplică învinuitului sau inculpatului minor în cazul condamnării, în condiţiile art.345 alin.2 din Codul de procedură penală, şi anume când instanţa constată că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de acesta.

În raport de scopul şi criteriile generale de individualizare prevăzute de art.52 şi art.72 din Codul penal, numai în această etapă procesuală îşi produc efectele dispoziţiile art.109 din acelaşi cod, ce impun reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, limite în care se va circumscrie pedeapsa aplicată şi pe care urmează să o execute efectiv.

În consecinţă, pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit sau inculpat minorul între 14 şi 16 ani şi pentru care se poate dispune arestarea preventivă este cea indicată de însuşi textul de incriminare, fără a fi avute în vedere limitele speciale de modificare a pedepselor care sunt incidente numai în operaţiunea specifică individualizării pedepsei aplicate cu ocazia condamnării.

Un alt argument în sensul celor menţionate îl reprezintă şi faptul că art.160^h alin.1 a fost introdus în Codul de procedură penală mult anterior art.109 din Codul penal, legiuitorul având în vedere că detenţiunea pe viaţă nu se poate aplica minorilor, astfel intenţia sa a fost ca, la luarea măsurii arestării preventive, prin sintagma pedeapsa prevăzută de lege să se înţeleagă numai cea prevăzută de textul de lege sancţionator, fără a fi avute în vedere modificările ce pot interveni prin incidenţa şi aplicarea unor cauze sau condiţii legale ori judiciare de atenuare şi micşorare a pedepsei cu ocazia individualizării.

Pe de altă parte, nu se poate apela nici la analogia cu decizia nr.VI din 19 octombrie 1998 a Secţiilor Unite ale Curţii Supreme de Justiţie care a decis că, în cazul infractorilor minori, pedeapsa prevăzută de lege, în sensul art.81 alin.3 din Codul penal, este aceea rezultată prin aplicarea art.109 alin.1 din acelaşi cod, deoarece prin ambele dispoziţii legale (art.109 alin.1 şi art.81 alin.3 din Codul penal) se stabileşte un sistem sancţionator distinct şi nu un mijloc de individualizare a pedepsei ce este aplicată de instanţă minorului cu ocazia luării hotărârii de condamnare, activitate procesuală şi procedurală distinctă de aceea a arestării preventive, între ele neputându-se face analogie.

Convenţia cu privire la drepturile copilului nu este încălcată prin formularea şi interpretarea dată sintagmei pedeapsă prevăzută de lege, deoarece regimul diferenţiat faţă de majori este asigurat prin condiţiile speciale în care pot fi arestaţi preventiv inculpaţii minori :

- limita minimă a pedepselor avute în vedere pentru minori este de 10 ani închisoare, pe când în cazul inculpaţilor majori este de peste unu, doi, respectiv patru ani închisoare (art.160^h alin.1 şi art.148 alin.1 lit.b, h şi alin.2);

- durata măsurii arestării preventive a inculpatului minor este de 15 zile (art.160^h alin.2), iar pentru inculpatul major de 30 zile (art.149 alin.1);

- garanţiile procesuale instituite pentru prelungirea şi verificarea legalităţii acestora sunt, evident, mult favorabile inculpaţilor minori.

În consecinţă, a interpreta dispoziţiile procedurale ale art.160^h alin.1 prin raportare la cele substanţiale prevăzute de art.109 din Codul penal, reprezintă o modificare nepermisă a sensului exact al legii, sens care trebuie să fie determinat numai în baza unei interpretării sistematice şi raţionale a dispoziţiilor în materie.

Având în vedere aceste argumente, în scopul interpretării şi aplicării unitare a legii, solicit admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii în sensul că :

„În cazul învinuiţilor sau inculpaţilor minori între 14 şi 16 ani, prin pedeapsă prevăzută de lege în sensul art.160^h alin.1 din Codul de procedură penală se înţelege pedeapsa stabilită în textul de incriminare, iar nu cea redusă la jumătate conform art.109 din Codul penal”.

PROCUROR GENERAL,

Dr.Ilie Botoş