Nr.18582/1880/2005

C ă t r e

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În temeiul art.414² alin.1 din Codul de procedură penală şi art.25 lit.a din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, declar

RECURS ÎN INTERESUL LEGII

în vederea stabilirii dreptului procurorului de a acţiona cu apel sau recurs în latura civilă a cauzei penale atunci când partea civilă, care nu face parte din categoriile enumerate în art.17 din Codul de procedură penală, nu exercită calea de atac.

Examenul jurisprudenţei actuale în materie penală evidenţiază mai multe orientări cu privire la acest aspect şi, prin urmare, caracterul neunitar al practicii judiciare, astfel :

I. Unele instanţe au considerat că procurorul nu are calitatea de a ataca, cu apel sau recurs, soluţia dată laturii civile a cauzei în situaţia în care partea civilă nu foloseşte aceste căi de atac, cu excepţia cazurilor prevăzute în art.17 alin.1 din Codul de procedură penală, când acţiunea civilă se porneşte şi se exercită din oficiu (anexele 1 - 4).

Adepţii acestei orientări au argumentat că, exceptând prevederile art.17 din Codul de procedură penală, acţiunea civilă alăturată acţiunii penale este guvernată de principiul disponibilităţii şi, ca atare, în condiţiile în care partea civilă nu înţelege să se prevaleze de prevederile legale care o îndrituiesc la exercitarea căilor de atac, substituirea procurorului într-un asemenea drept apare ca inadmisibilă.

Prin urmare, în astfel de situaţii, instanţele au respins ca inadmisibile căile de atac exercitate de către procuror.

II. Alteori, folosind aceeaşi motivare - lipsa calităţii procesuale active - instanţele au respins ca nefondate căile de atac exercitate de procuror în latura civilă a cauzei penale, atunci când partea civilă nu a acţionat în acest sens (anexele 5 – 10 bis).

III. În sfârşit, opinia majoritară a fost aceea că, în situaţia menţionată, procurorul poate exercita apelul, respectiv recursul în privinţa laturii civile a cauzei penale, fără nici o condiţionare legată de folosirea acestor căi de atac de către partea civilă (anexele 11 – 33).

*

* *

Apreciez că soluţia legală este aceea potrivit căreia procurorul poate declara apel sau recurs în privinţa laturii civile a cauzei, fără nici o condiţionare relativă la exercitarea acestor căi de atac de către partea civilă.

Argumentele care fundamentează această soluţie rezultă din analiza distincţiei între exercitarea unei acţiuni şi critica unei hotărâri prin exercitarea unei căi de atac.

Legislaţia procesuală reglementează diferit drepturile procurorului, după cum este vorba de dreptul de învestire a instanţei cu acţiunea civilă – exercitarea acţiunii civile – ori de utilizarea altor mijloace procesuale în cadrul laturii civile a procesului penal.

Exercitarea acţiunii civile constă, în esenţă, în deducerea în faţa instanţei a raportului juridic civil conflictual de către titularul dreptului subiectiv legalmente protejat. În Codul de procedură penală, art.14 şi urm. prezintă detaliat modul în care persoanele vătămate se pot constitui părţi civile, atât în faţa instanţei civile, cât şi a celei penale. Prin excepţie, legea prevede situaţii în care alte persoane sau organe ale statului au legitimare procesuală activă, în sensul că au dreptul (sau obligaţia) de a exercita acţiunea civilă.

În cazul procurorului, el are dreptul de a pune în mişcare mecanismul procesual civil în cadrul procesului penal în situaţiile limitativ prevăzute de art.17 din Codul de procedură penală, adică atunci când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Acest drept se transformă în obligaţie procesuală, conform art.18 alin.2 din codul menţionat, care stipulează că, atunci când participă la judecată, este obligat să susţină interesele civile ale acesteia, chiar dacă nu este constituită parte civilă.

Distinct de dreptul şi obligaţia de a exercita acţiunea civilă în cazurile arătate, legislaţia procesual penală conferă procurorului şi alte drepturi şi obligaţii procesuale în cadrul acţiunii civile.

Astfel, în conformitate cu prevederile art.18 alin.1 din Codul de procedură penală, procurorul poate (are dreptul) să susţină în faţa instanţei acţiunea civilă pornită de persoana vătămată.

Totodată, în art.301 alin.1 din Codul de procedură penală este consfinţit dreptul procurorului de a formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii în cursul judecăţii, atât în latura penală cât şi în latura civilă, iar în art.316 din acelaşi cod este prevăzută obligaţia de a avea rol activ în aflarea adevărului şi a respectării dispoziţiilor legale.

Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă, pe de o parte, dreptul procurorului de a susţine acţiunea civilă exercitată de persoana vătămată în cadrul procesului penal, pe de o parte, iar pe de altă parte, dreptul de a cenzura modul de soluţionare a acesteia cu respectarea reglementărilor referitoare la: calitatea persoanei constituite parte civilă; respectarea termenului de introducere a acţiunii civile; legitimitatea exercitării acţiunii în raport de condiţionarea legală ca faptul ilicit generator de prejudiciu să fie reprezentat de fapta penală dedusă judecăţii; respectarea dispoziţiilor privind limitarea exercitării concomitente a acţiunii civile la instanţa civilă şi cea penală etc., corespunzător normelor instituite de art.14-22 din Codul de procedură penală.

Prin urmare, în cursul soluţionării judecăţii în fond a cauzei, cu excepţia cazului în care acţiunea civilă se porneşte şi se exercită şi din oficiu (când principiul disponibilităţii este supus cenzurii organului judiciar), procurorul exercită rol activ în soluţionarea acţiunii civile în conformitate cu dispoziţiile legale, limitările ţinând de respectarea principiului disponibilităţii fiind cele legate de pornirea acţiunii civile, dovedirea temeiniciei acesteia în privinţa întinderii prejudiciului şi a convenţiilor care pot interveni între părţi.

Or, din moment ce legea recunoaşte procurorului rol activ în soluţionarea acţiunii civile în primă instanţă, cu atât mai mult se impune recunoaşterea acestui drept în exercitarea căilor de atac, ce constituie remediul procesual în corectarea erorilor ce ţin de modul de soluţionare nu numai a acţiunii penale, dar şi a celei civile.

Astfel, potrivit art.362 alin.1 lit.a şi art.385² din Codul de procedură penală, procurorul poate exercita căile ordinare de atac în procesul penal atât cu privire la latura civilă, cât şi la cea penală.

Se observă că, dacă în cazul titularului acţiunii civile legea a făcut distincţiile arătate mai sus, ea nu distinge cu privire la exercitarea căii de atac în funcţie de titularul acţiunii civile, ceea ce înseamnă că procurorul poate să exercite calea de atac cu privire la latura civilă a cauzei indiferent dacă acţiunea a fost pornită din oficiu sau de către partea vătămată.

Posibilitatea procurorului de a ataca hotărârile judecătoreşti sub orice aspect vine ca o aplicare a prevederilor art.131 alin.1 din Constituţie, potrivit căruia „în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi interesele cetăţenilor”.

Apărarea ordinii de drept şi realizarea principiului legalităţii se concretizează şi prin exercitarea de către procuror, distinct, atât a acţiunii civile, cât şi a căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile legii, conform art.63 lit.d şi f din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, republicată. Ca atare, orice încălcare a legii civile poate fi semnalată şi valorificată de procuror în orice fază a procesului penal.

Declanşarea acţiunii civile, prin constituirea de parte civilă în procesul penal sau prin introducerea unei acţiuni la instanţa civilă, este lăsată la aprecierea părţilor, fiind guvernată, aşa cum am menţionat, de principiul disponibilităţii. De altfel, potrivit art.15 alin.2 din Codul de procedură penală, constituirea de parte civilă se face cu mult anterior exercitării căilor de atac, respectiv în cursul urmăririi penale şi în faţa instanţei, până la citirea actului de sesizare. Or, conform Constituţiei, procurorul este obligat să apere ordinea de drept în toate fazele procesului penal.

Aşadar, odată declanşată procedura judiciară, rolul procurorului de a veghea la respectarea legalităţii se manifestă şi prin exercitarea căilor de atac, existând imperativul general ca hotărârea pronunţată să fie legală şi temeinică.

Pe de altă parte, condiţionarea dreptului procurorului de exercitarea de către părţi a căii de atac cu privire la latura civilă, ar presupune şi îndeplinirea de către acesta a unei condiţii aleatorii, neprevăzută de lege.

Astfel, deşi poate declara apelul sau recursul în termen de maxim 10 zile de la pronunţarea hotărârii, procurorul ar trebui să verifice, în toate aceste cauze, dacă partea şi-a exercitat deja dreptul său, care poate avea un termen mult mai mare de 10 zile în situaţiile în care a lipsit de la dezbateri ori l-a depus prin poştă, a fost repusă în termen sau a acţionat peste termen, conform art. 363-365 şi art. 385³ din Codul de procedură penală, fapt de neacceptat.

În consecinţă, din analiza dispoziţiilor legale menţionate rezultă, cum am precizat, că exercitarea apelului şi a recursului de către procuror nu poate fi supusă vreunei condiţii suplimentare. Astfel, procurorul poate exercita căile de atac şi în situaţia în care partea civilă, având capacitate deplină de exerciţiu, nu le-a folosit împotriva hotărârii pronunţate de instanţă în soluţionarea acţiunii civile.

De aceea, a considera că dreptul procurorului de a critica, prin exercitarea căilor de atac, modul de soluţionare a unei acţiuni civile ar fi limitat la ipotezele prevăzute de art.17 din Codul de procedură penală înseamnă a nesocoti prevederile exprese ale legii prin operarea unei modificări cu ocazia aplicării acesteia, ceea ce este, în mod clar, inadmisibil.

Evident, acest drept al procurorului nu va încălca principiul disponibilităţii, care guvernează acţiunea civilă pe tot parcursul procesului, deoarece, chiar şi după exercitarea căii de atac, între părţi poate interveni o convenţie sau ele pot renunţa expres la pretenţii, total sau parţial, instanţa de control judiciar urmând să soluţioneze în aceste limite apelul sau recursul declarate de procuror.

Având în vedere argumentele expuse, în scopul interpretării şi aplicării unitare a legii, solicit admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii în sensul că :

„Procurorul are calitatea procesuală activă de a exercita căile de atac în privinţa laturii civile a cauzei penale chiar dacă partea civilă, care nu face parte din categoriile enumerate în art.17 din Codul de procedură penală, nu uzează de acest drept procesual”.

PROCUROR GENERAL,

Dr.Ilie Botoş