În temeiul art. 4142 alin. 1 din Codul de procedură penală și art. 25 lit. a din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, d e c l a r
privind aplicarea art. 146 din Codul penal în cazul infracțiunii continuate, respectiv existența posibilității de a cumula sau nu pagubele materiale cauzate mai multor persoane printr-o astfel de infracțiune.
Examenul jurisprudenței actuale în materie penală evidențiază două orientări cu privire la acest aspect și, prin urmare, caracterul neunitar al practicii judiciare, astfel:
1. Într-o primă abordare jurisprudențială instanțele au considerat că, în cazul infracțiunii continuate, pentru ca prejudiciul să fie considerat ca având consecințe deosebit de grave, în sensul prevederilor art. 146 din Codul penal, este necesar ca acesta să se localizeze în patrimoniul unei singure persoane și nu în patrimoniul mai multor persoane vătămate prin infracțiunea continuată (anexele nr.1 - 3).
2. Într-o altă orientare s-a decis că prejudiciile aduse mai multor persoane prin acte care intră în conținutul infracțiunii continuate trebuie totalizate și, în funcție de acest cuantum, se apreciază dacă infracțiunea săvârșită a produs consecințe deosebit de grave (anexele nr. 4 - 25).
Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în același sens (anexele nr. 26 27 ).
Apreciez că ultima soluție este cea legală.
Premisele legale ale practicii neunitare ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii sunt următoarele :
Potrivit art. 146 din Codul penal, astfel cum a fost modificat prin Ordonanța de Urgență a Guvernului din 15 noiembrie 2000, aprobată prin Legea nr. 456 din 18 iunie 2001, consecințele deosebit de grave sunt definite, printre altele, ca fiind o pagubă materială mai mare de 2.000.000.000 lei, cauzată unei autorități publice sau oricăreia dintre unitățile la care se referă art. 145 ori altei persoane juridice sau fizice.
Conform acestei definiții, consecința deosebit de gravă este identică cu rezultatul activității infracționale (ca urmare fizică), respectiv cu vătămarea interesului ocrotit de norma penală (ca urmare juridică), cu precizarea că vătămarea penală nu se confundă cu dauna civilă care ar putea deriva din infracțiune.
Pe de altă parte, din dispozițiile art. 41 alin. 2 din Codul penal rezultă că, pentru existența infracțiunii continuate, este necesar să se fi săvârșit, la diferite intervale de timp, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni; acțiunile sau inacțiunile să fi fost comise în realizarea aceleiași rezoluții, respectiv acțiunile sau inacțiunile să fi fost săvârșite de aceeași persoană.
Pentru elucidarea problematicii ce face obiectul prezentului demers se impune analizarea elementului de unitate psihică (existența aceleiași rezoluții infracționale), precum și a rezultatului, respectiv raportului de cauzalitate, specifice infracțiunii continuate.
Din punct de vedere subiectiv, rezoluția specifică infracțiunii continuate presupune un factor intelectiv constând în reprezentarea, în ansamblu, a activității infracționale, inclusiv a realizării sale prin acțiuni sau inacțiuni similare, repetate și a rezultatului său global, cât și un factor volitiv reprezentat de voința de a săvârși treptat acțiunile sau inacțiunile componente ale acelei acțiuni.
Prin urmare, rezoluția vizată de art. 41 alin 2 din Codul penal, din perspectiva ambilor factori, poartă asupra unei activități infracționale complexe, realizată prin acțiuni sau inacțiuni succesive, fiecare aptă să constituie o infracțiune autonomă, iar nu doar asupra unei singure acțiuni sau inacțiuni. Aceasta este și rațiunea pentru care infracțiunea continuată, de principiu, nu este incompatibilă cu pluralitatea subiecților pasivi.
Prin urmare, autorul infracțiunii își reprezintă nu numai ansamblul complex al acțiunilor sau inacțiunilor pe care le va înfăptui, ci și întregul rezultat păgubitor cu consecințe deosebit de grave.
De aceea, răspunderea sa penală va fi atrasă pentru un asemenea rezultat total care reprezintă suma rezultatelor parțiale. Acest rezultat global reprezintă, din perspectiva proceselor psihice, obiectul reprezentărilor subiectului.
Or, o asemenea unitate subiectivă constituie elementul specific și determinant pentru care legiuitorul a creat și a sancționat mai sever unitatea legală a infracțiunii continuate.
Din această perspectivă, a considera distinct rezultatul fiecărei acțiuni sau inacțiuni păgubitoare ce alcătuiesc infracțiunea continuată, distincție cu urmări asupra încadrării juridice, prin nereținerea dispozițiilor art. 146 din Codul penal, ar însemna a nesocoti voința legiuitorului de a sancționa mai grav pericolul social sporit al unei asemenea rezoluții infracționale.
Mai mult, a opera o asemenea distincție echivalează cu recunoașterea mai multor prejudicii sau pagube. O astfel de posibilitate nu există decât în cazul mai multor infracțiuni, al unei pluralități. Or, nu poate exista o pluralitate infracțională bazată pe o rezoluție unică.
De fapt, distinct, în acest caz, este, nu urmarea din punct de vedere penal (rezultatul ca urmare fizică sau vătămarea ca urmare juridică), ci dauna civilă derivată din infracțiune. Aceasta din urmă nu are nici un fel de urmări asupra laturii penale a cauzei, așa cum este, de pildă, încadrarea juridică; ea rămâne să fie rezolvată în cadrul laturii civile, respectiv acțiunii civile, alăturate sau nu celei penale.
De altfel, infracțiunea continuată, distinctă fiind de acțiunile sau inacțiunile care o compun, are un rezultat propriu, produs de ansamblul acestora.
Acest rezultat propriu, unic nu este altceva decât suma modificărilor produse prin acțiunile sau inacțiunile componente, o totalizare a multiplelor urmări cauzate. Un asemenea rezultat prezintă alte dimensiuni și alt pericol social decât rezultatele distincte ale diverselor acțiuni sau inacțiuni.
Prin urmare, rezultatul infracțiunii continuate poate fi definit ca unul progresiv, care se află într-un proces continuu de amplificare, concomitent cu săvârșirea unor noi acțiuni sau inacțiuni și care ia sfârșit doar în momentul epuizării infracțiunii. Din acest motiv există posibilitatea ca atunci când se depășește o anumită limită, acumularea cantitativă a rezultatelor să se transforme într-o nouă calitate. Într-o asemenea ipoteză, rezultatul final la care s-a ajuns progresiv va putea determina o altă încadrare juridică a faptelor și, respectiv, o agravare legală a răspunderii penale. De aceea, în situațiile în care încadrarea juridică a faptei este determinată și de o anumită întindere a vătămării este posibil ca, deși acțiunile sau inacțiunile componente să prezinte elementele formei tip a infracțiunii, în raport cu dimensiunea rezultatului total, infracțiunea continuată să se încadreze într-o dispoziție legală ce prevede o formă agravată a acelei infracțiuni.
O asemenea concluzie este justificată și de decizia de îndrumare nr.1/1987 a fostului Tribunal Suprem care a statuat că încadrarea juridică a faptei este dată în raport cu rezultatul produs, în toate cazurile când încadrarea este condiționată de producerea unui anumit rezultat, precizând că data săvârșirii infracțiunii, în cazul infracțiunilor continuate, este data comiterii ultimei acțiuni sau inacțiuni.
Cumularea rezultatelor parțiale ale acțiunilor sau inacțiunilor ce compun infracțiunea continuată într-un rezultat global nu este împiedicată de pluralitatea subiecților pasivi, mai ales atunci când este vorba de infracțiuni contra patrimoniului . De altfel, compatibilitatea infracțiunilor continuate cu pluralitatea subiecților pasivi a fost expres afirmată prin decizia de îndrumare nr. 1/1963 a fostului Tribunal Suprem, arătându-se că nu este necesar, pentru existența infracțiunii continuate, ca obiectele asupra cărora poartă activitatea infracțională repetată să aparțină aceleiași persoane, de vreme ce se stabilește că infractorul a avut la început reprezentarea concretă, în ansamblu, a obiectelor respective.
Temeiurile unei asemenea concluzii rezidă în particularitatea de ordin subiectiv a infracțiunii continuate, așa cum a fost anterior expusă, respectiv posibilitatea autorului de a-și reprezenta, în momentul începerii activității infracționale, atât lezarea succesivă a mai multor patrimonii, cât și producerea unui rezultat global.
La aceasta se adaugă faptul că, în ipoteza infracțiunilor contra patrimoniului, reprezentările și voința autorului nu sunt cu necesitate determinate de persoana victimei; aceasta este relativ indiferentă din perspectiva finalității urmărite. Pentru aceste motive, schimbarea subiectului pasiv pe parcursul săvârșirii acțiunilor sau inacțiunilor componente nu impune în mod necesar o schimbare a rezoluției infracționale .
Pe de altă parte, opinia exprimată în doctrină, potrivit căreia interpretarea literară a art. 146 din Codul penal ar conduce, fără echivoc, la concluzia că, în cazul infracțiunilor continuate cu consecințe deosebit de grave, paguba materială ar trebui cauzată unei singure părți vătămate, nu este întemeiată.
Argumentul acestei opinii îl reprezintă folosirea singularului în cazul atributelor pronominale utilizate în textul articolului 146 din Codul penal : paguba materială cauzată unei autorități publice sau oricăreia dintre unitățile la care se referă art.145 ori altei persoane fizice sau juridice .
Or, potrivit uneia dintre regulile interpretării literale sau gramaticale folosirea singularului implică și pluralul, reciproca fiind, de asemenea, valabilă. Această regulă cunoaște excepții numai atunci când legea disciplinează separat entitățile singulare de cele plurale sau când folosește o formulă cantitativă de excludere. În cazul art. 146 din Codul penal nu există nici un indiciu de reglementare separată a singularului de plural, așa încât se va aplica regula anterior enunțată.
Așadar, agravanta privind consecințe deosebit de grave se reține în situația săvârșirii unei infracțiuni continuate, indiferent de numărul părților vătămate, dacă paguba totală, rezultată din însumarea prejudiciilor produse părților vătămate, depășește limita prevăzută în art. 146 din Codul penal.
A interpreta altfel s-ar ajunge la situația de neacceptat ca în cazul infracțiunii continuate, pe de o parte să se rețină unitatea acesteia (art.41 alin.1 și 2) și să se aplice o pedeapsă potrivit art.42 din Codul penal, dar, pe de altă parte, să nu se dea eficiență și dispozițiilor art.146 din același cod, deși condițiile sunt îndeplinite prin unitatea infracțională.
Mai mult, forma agravată se reține și celui care a săvârșit o infracțiune continuată în patrimoniul mai multor persoane ale căror bunuri sunt în proprietate comună pe cote părți, chiar dacă valoarea cotei părți aparținând fiecărei părți vătămate este mai mică decât cea stabilită în art.146 din Codul penal.
De asemenea, agravanta se reține și în situația în care prejudiciul total aferent unei unități infracționale (continuate), care depășește limita prevăzută în art. 146 din Codul penal, este produs în dauna mai multor părți vătămate a căror proprietate comună este în devălmășie, nefiind cunoscute cotele părți ale codevălmașilor.
*
* *
Pentru aceste motive, în scopul interpretării și aplicării unitare a legii solicit admiterea recursului în interesul legii și pronunțarea unei decizii în următorul sens :
În cazul infracțiunii continuate se reține agravanta privind consecințe deosebit de grave, prevăzută de art. 146 din Codul penal, prin totalizarea pagubelor materiale produse tuturor părților vătămate.
PROCUROR GENERAL,
Ilie Botoș