Nr.18614/1864/2005

C ă t r e

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În baza art.414² alin.1 din Codul de procedură penală şi a art.25 lit.a din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, declar

RECURS ÎN INTERESUL LEGII

în vederea interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor ce reglementează verificarea de către instanţă a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului în cursul judecăţii.

Examenul jurisprudenţei actuale, în materie penală, evidenţiază două orientări cu privire la acest aspect şi, prin urmare, caracterul neunitar al practicii judiciare, astfel :

*

* *

1. Unele instanţe au apreciat că verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive şi menţinerea acestei măsuri, după împlinirea celor 60 de zile în cazul inculpatului major, respectiv 30 de zile pentru inculpatul minor între 14 şi 16 ani sau 40 de zile în situaţia inculpatului minor mai mare de 14 ani, atrage sancţiunea nulităţii relative, ce va urma regimul juridic stabilit prin dispoziţiile art.197 alin.1 şi 4 din Codul de procedură penală.

Instanţele au considerat că, în cazul depăşirii termenelor mai sus menţionate, sunt incidente dispoziţiile art.185 alin.3 din Codul de procedură penală, nerespectarea acestor termene procesuale atrăgând aplicarea dispoziţiilor privitoare la nulităţi. În concret, în astfel de cazuri, sancţiunea este aceea a nulităţii relative, inculpatul aflat în stare de arest preventiv putând dovedi că a suferit o vătămare produsă prin depăşirea termenului de verificare a legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive, vătămare ce ar consta în intervenirea înainte de efectuarea controlului de către instanţă a unor temeiuri care să justifice revocarea măsurii iniţial dispuse (anexele nr.1 - 4).

*

* *

2. Cu privire la acelaşi aspect, alte instanţe au stabilit că, măsura arestării preventive încetează de drept, potrivit art.140 alin.1 lit.a din Codul de procedură penală, în cazul verificării de către instanţă a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpaţilor, în cursul judecăţii, după împlinirea celor 60 de zile în cazul inculpatului major, respectiv a celor 30 de zile pentru inculpatul minor între 14 şi 16 ani, sau 40 de zile în situaţia inculpatului minor mai mare de 14 ani.

Într-o asemenea interpretare, termenele prevăzute de art.160^b alin.1, art.160^h alin.2 şi 3 din Codul de procedură penală au natura juridică a unor termene substanţiale care privesc libertatea persoanei, fiindu-le aplicabile, în ceea ce priveşte calculul, dispoziţiile art.188 din acelaşi cod corelate cu dispoziţiile art.87 şi art.154 din Codul penal, iar în ceea ce priveşte sancţiunea nerespectării lor, art.185 alin.2 cu referire la art.140 alin.1 lit.a din Codul de procedură penală (anexele nr.5 - 15).

*

În acest sens, s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, prin încheierea din 2 martie 2005, constatând, în baza art.140 alin.1 lit.a din Codul de procedură penală, încetată de drept măsura arestării preventive a inculpaţilor, întrucât, cu ocazia judecării recursurilor declarate de aceştia, verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpaţilor nu s-a efectuat în termenele de 60 de zile, respectiv 40 de zile prevăzute de art.160^b alin.1 şi art.160^h alin.3 din acelaşi cod (anexa nr.16).

*

* *

Apreciez că ultima soluţie este cea legală.

*

* *

În vederea stabilirii efectelor pe care le produce depăşirea termenelor anterior menţionate se impune identificarea naturii lor juridice.

Dispoziţiile art.160^b alin.1 şi art.160^h alin.2 şi 3 din Codul de procedură penală sunt plasate în Titlul IV – Măsuri preventive şi alte măsuri procesuale, Secţiunea IV – Arestarea preventivă, respectiv Secţiunea IV¹ – Dispoziţii speciale pentru minori.

Din această perspectivă rezultă că aceste texte legale vizează măsura procesuală care restrânge cel mai drastic un drept fundamental al omului, acela la libertate. Or, libertatea, deşi poate fi îngrădită de legea procedurală, este un drept extraprocesual.

Punctual, dispoziţiile menţionate se referă la atributul instanţei de a verifica, într-un anumit termen, legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive. În acest context, termenul apare ca o limitare cronologică a îndeplinirii unor acte procesuale, limitare realizată prin fixarea unei durate de timp în care actul să se efectueze. Acest aspect nu semnifică faptul că termenul ar avea un caracter procedural deoarece raţiunea, funcţia şi interesul care dictează stabilirea lui nu vizează exclusiv disciplinarea unei activităţi procesuale, ci privesc protejarea unui drept extraprocesual – dreptul la libertate individuală, în situaţiile care atrag privarea de acesta.

Prin urmare, concluzia care se impune este aceea că termenele prevăzute de art.160^b alin.1 şi art.160^h alin.2 şi 3 din Codul de procedură penală sunt termene substanţiale, reglementate de art.185 alin.2 şi art.188 din Codul de procedură penală şi a căror expirare atrage de drept încetarea efectului măsurii procesuale.

Caracterul substanţial al acestor termene este demonstrat şi de analiza dispoziţiilor internaţionale cu privire la libertatea persoanei, respectiv art.9 din Pactul internaţional cu privire la drepturile politice şi civile şi art.5 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Proclamând dreptul persoanei la libertate şi siguranţă şi stabilind cazurile în care privarea de libertate este autorizată, textele internaţionale menţionate conţin două garanţii fundamentale în materie, destinate să evite arbitrariul. Este vorba de dreptul oricărei persoane arestate de a fi adusă de îndată înaintea unei instanţe care să exercite un control jurisdicţional al măsurii privative de libertate şi dreptul aceleiaşi persoane de a cere unei instanţe să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii arestării (art.5 paragraful 3 şi 4 din Convenţia europeană a drepturilor omului).

Aceste garanţii, realizate pe calea controlului jurisdicţional, sunt însoţite de un imperativ de celeritate care să asigure măsurii preventive un caracter rezonabil şi să reducă la minim riscul arbitrariului.

Jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului a statuat că această garanţie este asigurată atunci când legislaţia statelor membre prevede măsuri automate de verificare a privării de libertate, ceea ce semnifică faptul că aceasta nu trebuie cerută de persoana privată de libertate, ci funcţionează în virtutea legii¹. S-a statuat, de asemenea, că ori de câte ori a fost luată o măsură de menţinere a privării de libertate ori în cazul unor hotărâri de arestare de lungă durată trebuie ca dreptul naţional să asigure un „control judiciar periodic automat”².

Cu privire la caracterul automat şi necondiţionat al controlului judiciar impus de art.5 paragraful 3 din Convenţia europeană a drepturilor omului s-a arătat că acesta nu poate fi supus unei cereri prealabile a persoanei arestate pentru că astfel ar fi modificată însăşi natura garanţiei oferite de acest text, respectiv aceasta ar fi golită de conţinut^3.

---------------------------

1. Hotărârea Mc Goff contra Suediei din 26 octombrie 1984 ;
2. Hotărârea Van Droogenbroeck contra Belgiei din 24 iunie 1982 şi Hotărârea Weeks contra Marii Britanii din 2 martie 1987.

3. Hotărârea T.W. contra Maltei din 29 aprilie 1999 şi Hotărârea De Jong , Baljet, Van den Brink contra Olandei din 22 mai 1984.

Aceste garanţii, precum şi imperativele desprinse din jurisprudenţa care a însoţit art.5 paragraful 3 al Convenţiei au fost preluate în dreptul intern, atât la nivel constituţional, cât şi de lege organică.

Astfel, potrivit art.23 alineatele 4, 6 şi 9 din Constituţia României, „arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal”;

„În faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive

şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate”;

„Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege”.

Textul constituţional citat este o transpunere în termeni sensibil asemănători ai art.5 paragraful 3 din Convenţie, legea fundamentală aducând un plus de precizie. Astfel, noţiunea „de îndată” este înlocuită cu rigoarea unui termen de 60 de zile. Este, de asemenea, recunoscut şi preluat în dreptul naţional controlul automat, periodic şi necondiţionat prin instituirea unei obligaţii a instanţei de a verifica periodic legalitatea şi temeinicia măsurii preventive a arestării. Mai mult decât atât se interzice instanţei depăşirea termenului de 60 de zile prin utilizarea locuţiunii adverbiale „nu mai târziu de … ” .

Aceste dispoziţii constituţionale au fost preluate şi de Codul de procedură penală, un exemplu în acest sens constituindu-l însăşi art.160^b alin.1 şi art.160^h alin.2 şi 3.

Toate aceste reglementări sunt instituite pentru a da expresie garanţiilor impuse de actele internaţionale la care România este parte, în materia libertăţii persoanei, în ipoteza în care exerciţiul acestui drept fundamental este supus unor restrângeri.

Datorită acestei funcţii şi scopului care a impus instituirea lor, termenele prevăzute de art.160^b alin.1 şi art.160^h alin.2 şi 3 din Codul de procedură penală sunt termene substanţiale a căror nerespectare conduce la încetarea efectului măsurii preventive a arestării, conform art.185 alin.2 şi art.140 alin.1 lit.a din Codul de procedură penală, la expirarea lor.

Pe cale de consecinţă, instanţa de judecată, din oficiu sau la sesizarea procurorului, are obligaţia să dispună punerea de îndată în libertate a inculpatului, potrivit dispoziţiilor art.140 alin.3 din Codul de procedură penală.

În contextul problematicii abordate, opinăm în sensul că, în concordanţă cu normele de drept internaţional, precum şi cu cele constituţionale, legea procesual penală stabileşte prin dispoziţiile art.160^b alin.1 şi art.160^h alin.2 şi 3, pentru faza judecăţii, cadrul care să asigure „limita rezonabilă” a stării de arest preventiv a inculpatului, obligând instanţa, sub sancţiunea încetării de drept a măsurii preventive a arestării, la o verificare periodică şi concretă a legalităţii şi temeiniciei acesteia, adică a gradului de justificare şi întemeiere a acestei privări de un drept fundamental.

A nu verifica situarea în limite rezonabile a acestei privări, prin depăşirea termenelor instituite prin lege, semnifică, cel puţin la nivel teoretic, intervenţia arbitrariului cu privire la o măsură ce poate interveni (fie că este luată originar sau menţinută) numai în mod excepţional.

Or, în domeniul excepţiilor nu se poate reglementa pe cale dispozitivă, ci numai imperativă.

*

* *

Având în vedere aceste argumente, în scopul interpretării şi aplicării unitare a legii, solicit admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii în sensul că :

„În cursul judecăţii, neverificarea de către instanţă a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpaţilor înainte de împlinirea celor 60 de zile în cazul inculpatului major, respectiv 30 de zile pentru inculpatul minor între 14 şi 16 ani sau 40 de zile în situaţia inculpatului minor mai mare de 14 ani, potrivit art.160^b alin.1 şi art.160^h alin.2 şi 3 din Codul de procedură penală, atrage încetarea de drept a măsurii arestării preventive, conform art.140 alin.1 lit.a din acelaşi cod”.

PROCUROR GENERAL,

Ilie Botoş