Nr.3186/474/2005

 

 

 

                        C ă t r e

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

 

                        În temeiul art.4142 alin.1 din Codul de procedură penală şi art.25 lit.a din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, d e c l a r

 

Recurs în interesul legii

 

în vederea stabilirii soluţiei ce se va pronunţa în cazul cererii de recuzare care priveşte întreaga instanţă, fără indicarea cazului concret de incompatibilitate în care se află fiecare judecător.

*

*                     *

 

                        Examenul jurisprudenţei actuale în materie penală evidenţiază mai multe orientări cu privire la acest aspect şi, prin urmare, caracterul neunitar al practicii judiciare, astfel :

 

   

 

 

            I. Într-o primă orientare jurisprudenţială s-a considerat, în situaţia recuzării întregii instanţe, că neindicarea cazului concret de incompatibilitate cu privire la fiecare judecător în parte atrage respingerea cererii ca inadmisibilă în baza art.52 alin.5 din Codul de procedură penală. În acest sens, s-a argumentat că nu sunt respectate condiţiile de formă instituite expres de textul de lege menţionat (Anexele nr.1 – 27).

 

                        II. Potrivit unui alt punct de vedere s-a dispus, atunci când nu erau întrunite condiţiile legale referitoare la indicarea cazurilor concrete de incompatibilitate în care se afla fiecare judecător în parte, respingerea cererii de recuzare a întregii instanţe cu motivarea că nu se încadrează în dispoziţiile legale. (Anexele nr.28 – 45).

 

                        III. În sfârşit, opinia majoritară a fost aceea că, în situaţia menţionată, cererea de recuzare a întregii instanţe se respinge ca nefondată,  iar nu ca inadmisibilă, întrucât aceasta din urmă reprezintă o sancţiune procedurală îndreptată împotriva unui act pe care legea nu-l prevede sau îl exclude.

                        Or, s-a motivat că neindicarea concretă a cazului de incompatibilitate în care se află magistraţii recuzaţi atrage netemeinicia cererii întrucât, nefiind îndeplinite condiţiile de formă cerute expres de art.52 alin.5 din Codul de procedură penală, nu se poate dovedi existenţa vreunuia dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de art.46 – art.48 din acelaşi cod (Anexele nr.46 – 138).

                        Prin urmare, se observă că folosind aceeaşi motivare, respectiv neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege referitoare la indicarea cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător în parte, unele instanţe au respins ca nefondată cererea de recuzare a întregii instanţe, iar altele au respins-o ca inadmisibilă.

 

 

                        Pe de altă parte, nici instanţa supremă nu a avut o practică unitară în acest sens.

                        Astfel, deşi iniţial a respins ca inadmisibilă cererea de recuzare a întregii instanţe în situaţia neindicării cazului concret de incompatibilitate în care se află magistraţii recuzaţi, ulterior, cu aceeaşi motivare, a considerat că neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege atrage netemeinicia acestei cereri (Anexele nr. 139 - 146).

 

*

*                  *

 

                        Apreciez că soluţia legală este de respingere a cererii de recuzare a întregii instanţe ca nefondată, în condiţiile în care nu este indicat cazul concret de incompatibilitate în care se află fiecare judecător în parte.

                        Recuzarea reprezintă un remediu procedural prin intermediul căruia un subiect oficial al organelor judiciare este înlăturat de la rezolvarea unei cauze penale, atunci când se află într-unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute în dispoziţiile art.46 – art.49 din Codul de procedură penală.

                        Prin urmare, conform art.51 alin.1 din Codul de procedură penală, recuzarea reprezintă dreptul procesual al unei persoane ce are calitatea de parte în proces de a cere instanţei ca un subiect procesual oficial, aflat într-o situaţie de inadecvare într-o cauză penală, să nu participe la soluţionarea acesteia.

                        Pe lângă identificarea titularului acestui drept, legea supune exercitarea sa anumitor condiţii.

                        Astfel, din coroborarea art.51 alin.1 teza ultimă şi art.52 alin.1 din Codul de procedură penală rezultă că, în ceea ce priveşte termenul de introducere, cererea de recuzare trebuie făcută imediat ce partea a aflat despre cazul de incompatibilitate şi cel mai târziu până la încheierea dezbaterilor.

                        Totodată, art.52 alin.2 şi art.52 alin.5 din Codul de procedură penală, permit distingerea a două tipuri de recuzare, recuzarea unuia sau mai multor subiecţi procesuali oficiali şi recuzarea întregii instanţe, ambele fiind supuse aceloraşi condiţii cu privire la titular şi momentul introducerii.

                        Aceleaşi dispoziţii legale instituie condiţiile de formă şi conţinut ale cererii de recuzare : formularea orală sau scrisă, respectiv arătarea cazului de incompatibilitate ce constituie motivul recuzării, caz ce trebuie indicat concret pentru fiecare judecător, atunci când recuzarea priveşte întreaga instanţă.

            Din analiza acestor  dispoziţii legale rezultă că recuzarea este un drept procesual al părţilor, exercitabil în anumite condiţii şi pentru anumite motive.

            Absenţa indicării raţiunilor ce ar trebui să o întemeieze, a motivelor ce o fundamentează semnifică exercitarea dreptului recunoscut de lege fără existenţa unei justificări. În asemenea condiţii, nu există posibilitatea verificării caracterului fondat sau nu al solicitării adresate instanţei; titularul dreptului se bucură de prerogativa de a-şi exercita dreptul, dar această exercitare nu poate produce efectele urmărite.

            Rezultă că nu ne situăm în ipoteza exercitării unui drept sau efectuării unui act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude ori al producerii de consecinţe juridice cu încălcarea legii pentru a interveni o sancţiune procedurală, respectiv inadmisibilitatea.

            În realitate, este vorba de exercitarea unei acţiuni în justiţie prevăzută de lege, dar care nu se justifică, nu este întemeiată în ceea ce priveşte condiţiile de fond, caz în care instanţa nu va face o judecată formală, ci una de valoare.

                        În consecinţă, soluţia ce urmează a se pronunţa va fi una de respingere, ca nefondată, a cererii de recuzare.

                        De altfel, în ultima perioadă, practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a manifestat în acest sens.

 

*

*                       *

 

                        Având în vedere argumentele expuse, în scopul interpretării şi aplicării unitare a legii, solicit admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii în sensul că :

 

                        „Cererea de recuzare a întregii instanţe, întemeiată pe dispoziţiile art.52 alin.5 din Codul de procedură penală, fără indicarea concretă a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător în parte, se va respinge ca nefondată”.

 

 

 

Procuror general,

Ilie Botoş